ADEVĂRUL CREŞTIN

 

„Şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3.15). Recunoştinţa se arată prin mulţumiri, dar poate să fie şi numai un sentiment în suflet. Bunul simţ cere să mulţumesc binefăcătorului meu. Sentimentul recunoştinţei faţă de Domnul Isus este foarte puternic la cei credincioşi. Pentru că a trecut de partea Domnului Isus, cel credincios nu îndrăzneşte niciodată să cugete rău despre Domnul Dumnezeu. Poate să fie lovit, poate să fie bolnav, poate să-şi fi pierdut totul, el nu poate să-L critice pe Dumnezeu, să fie nemulţumit cu Dumnezeu. Chiar în cea mai mare durere, el nu poate să spună: „Ah, Doamne, de ce mă chinuieşti aşa?”. De ce? Pentru că a cunoscut bunătatea şi dragostea Domnului Isus şi Îi este recunoscător. Doar atât spune: „Mă doare, Doamne!”. Ţi-a murit cineva scump sau ai avut un alt necaz: „Mă doare, Doamne, dar, dacă Tu vrei aşa, facă-se voia Ta”. Veţi spune: Unde sunt de găsit oameni aşa superiori? Toţi credincioşii sunt aşa, aici nu este vorba de superioritate; este vorba numai să-L ai pe Domnul Isus şi să-L urmezi. Recunoştinţa o porţi cu tine întotdeauna şi îţi pare rău că nu poţi să-I spui lui Dumnezeu toată mulţumirea pe care o ai în inimă. Cuvintele tale sunt puţine, sunt slabe, ele nu te mulţumesc. „Binecuvântările Tale, Doamne, sunt aşa de mari, şi eu sunt aşa de slab în rugăciune!” Această recunoştinţă se manifestă în ascultare. „Cum voi răsplăti Domnului binefacerile Lui faţă de mine?” Să-I mulţumesc; dar eu nu sunt mulţumit de mulţumirile pe care I le aduc. Şi cel credincios este însă pornit să uite binefacerile lui Dumnezeu şi de aceea se spune în Psalmul 103: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!”. În fiecare zi trăim prin îndurarea Celui Preaînalt şi totuşi pentru foarte puţine lucruri Îi mulţumim. Ne dăm seama de faptul că tot ce avem zilnic în trupul, în sufletul şi în duhul nostru numai prin bunătatea Celui Preaînalt avem şi totuşi mulţumirea este aşa de slabă! Ţi-a făcut cineva o bucurie, ai auzit o vorbă care ţi-a făcut bine sufletului tău, seara aduci înaintea lui Dumnezeu ce-ţi aduci aminte. Te culci şi, până să adormi, îţi aduci aminte: „Pentru asta eu n-am mulţumit!”. Adeseori suntem uituci. Dar şi unii faţă de alţii trebuie să arătăm recunoştinţă. Este o vorbă în lume: recunoştinţa este o floare rară. Dar ea nu trebuie să fie rară în adunarea lui Dumnezeu. Când întâlneşti floarea aceasta, ce frumos parfum are! În şcoala Domnului Isus, credincioşii se învaţă a fi recunoscători şi, când şi când, ei îşi arată recunoştinţa. Auzim câteodată: „Mi-a spus fratele cutare o vorbă de mi-a mers la inimă şi mult bine mi-a făcut”. „Mă găseam în cutare situaţie, n-aveam nimic în casă, mă pomenesc cu o soră care mi-a spus: „Mi-a pus Dumnezeu pe inimă să-ţi aduc aceşti bani”. Ce bucurie umple atunci sufletul! Recunoştinţa trebuie să meargă crescând. Sus, în cer, recunoştinţa va fi şi mai frumoasă; va fi deplină. Atunci toate vor fi descoperite şi luminoase. Lumina este acolo desăvârşită şi recunoştinţa faţă de Cel ce ne-a mântuit şi a unora faţă de alţii va fi mult mai mare. Până atunci, lucrurile acestea sunt trăite pe pământ în chip nedesăvârşit, dar va veni desăvârşirea şi, cu ea, o fericire negrăită. A mulţumi unul altuia este lucru de bun simţ. A mulţumi însă lui Dumnezeu pentru toate, aceasta numai în şcoala Domnului Isus se învaţă. În Coloseni 2.7 se spune: „întăriţi prin credinţă”. Întărirea nu vine prin practici religioase, prin obiceiuri religioase, prin zile, luni, sabate, mâncări, ci prin credinţă. Acelea sunt umbre, realitatea este Hristos. Prin credinţă, legătura cu Domnul Isus se face tot mai strânsă. Credinţa se bazează pe Domnul Isus şi pe Cuvântul Lui. Necredinţa se întemeiază pe cele văzute, pe împrejurări. Credinţa contează pe cele nevăzute, necredinţa pe cele văzute. Credinţa se bizuie pe Cel Atotputernic, necredinţa pe oameni şi pe împrejurări. Credinţa vede minuni, necredinţa nu vede nimic. A crede înseamnă a te încrede, a îndrăzni să te încrezi. Sufletul care a venit la Domnul Isus, deşi păcătos şi nevrednic, a îndrăznit totuşi să se încreadă în El şi a luat iertarea şi mântuirea. Eşti slab, eşti ispitit în multe feluri? Dacă te vei uita numai la slăbiciunea dumitale, vei zice mereu: „Eu aş vrea, dar nu pot!”. 

Nu poţi să rezişti în faţa băuturii, a desfrânării şi a atâtor alte păcate. Dar ia să îndrăzneşti să te încrezi în Domnul Isus şi pentru păcatele făcute şi pentru cele ce urmează să le faci, şi ai să vezi că ceea ce a fost cu neputinţă este cu putinţă, fiindcă El te izbăveşte de orice lanţ de păcat.

Credinciosul are putere câtă vreme are ochii ţintă la Domnul Isus. Avându-L pe El în faţă, calcă şi peste valuri. „Credinţa voastră merge mereu crescând!” (2 Tesaloniceni 1.3). Unii spun că au crezut, dar nu cresc deloc. În natură, ce nu creşte moare. Dacă cineva n-a sporit în credinţă, ne temem ca nu cumva credinţa lui să fie moartă, amăgindu-se cu o credinţă care nu este credinţă. A crede nu înseamnă a admite unele lucruri. Dacă admit că Isus S-a jertfit pentru noi, că El are toată puterea, dacă admit că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, numai atâta nu este credinţă. O credinţă care n-a adus nicio schimbare în inimă şi în viaţă nu este credinţă. Credinţa adevărată se transformă în viaţă. Cine crede trăieşte potrivit credinţei pe care o are; şi, cât trăieşti, atâta crezi. Ai deci o credinţă adevărată? Vei şi trăi potrivit ei. O viaţă tot mai curată şi tot mai sfântă dovedeşte o credinţă adevărată. Viaţa care nu sporeşte în sfinţenie arată că nu are la bază credinţa care trebuie. Cresc în credinţă când cresc în cunoaşterea Domnului Isus Hristos. Cresc în credinţă când cresc în preţuirea lucrării Lui de pe cruce. Cresc în credinţă când cresc în lumina care trebuie să-mi străbată sufletul şi viaţa, astfel încât ce nu se potriveşte cu această lumină şi face parte din lucrurile întunericului este dat la o parte. Am crescut în credinţă când am crescut în puterea de împotrivire faţă de ispită şi păcat.