În articolul precedent vă aminteam câte ceva despre Postul Paştelui şi, pentru că foloasele postului sunt nenumărate pentru cei care practică acest lucru cu bucurie, voi continua şi astăzi a arăta cum trebuie să fie făcut, săvârşit postul. Postul rânduit de Sfinţii Părinţi aduce mult folos duhovnicesc pentru cei cel practică cu mare smerenie şi discreţie. Postul înseamnă o şcoală a atenţiei inimii noastre la Hristos, care ne este viaţa, al cărei imbold, a carei motivaţie este dragostea. Postul ne ajută să simţim mai bine dragostea lui Dumnezeu, să o înţelegem mai profund, trăind-o şi dăruind-o la rândul nostru. Înţelegem cât îl preţuieşte Dumnezeu pe om şi învăţăm să ne preţuim şi noi semenii şi pe noi înşine, ca faptură a lui Dumnezeu. „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Inima curată este inima cea cu gândire dumnezeiască, este cea cu dragoste dumnezeiască, este cea cu preţuire a lui Dumnezeu faţă de toate ale Lui. Preţuirea este dragoste, iar nepreţuirea este lipsa dragostei. Unde nu este preţuire deplină, ca a lui Dumnezeu, acolo nu este dragoste, ci doar o rană pe care I-o facem lui Hristos, căci, cu propria Lui inimă, în inima noastră, gândim împotriva Lui, rănindu-L. Originea postului o găsim la începutul Sfintei Scripturi şi este la fel de veche ca şi omul (Facere II, 16): „Şi Domnul Dumnezeu I-a dat poruncă lui Adam şi I-a zis: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri”. Istoria Vechiului Testament este plină cu exemple de oameni care au practicat şi s-au supus acestei porunci: Moise a postit 40 de zile până să primească Tablele Legii: „Şi a stat Moise înaintea Domnului 40 de zile şi 40 de nopţi; pâine n-a mâncat şi apă n-a băut (Ieşire, XXXIV, 28). Împăratul şi proorocul David pentru sufletul său a postit post aspru: „Pe când ei mă supărau, cu haina de sac m-am îmbrăcat, cu postire mi-am smerit sufletul”. (Ps, XXXIV, 13). Profetul Isaia considera postul taina vieţii, arătându-ne adevăratul post plăcut lui Dumnezeu: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Isaia, cap. 58, vers. 6-7). Proorocul Ilie prin post a coborât foc din cer şi a adus ploaie pe pământ. Mântuitorul Iisus Hristos confirmă practica veche a postului, lăsându-ne exemplul personal de postire şi arătând efectul pozitiv nu numai asupra sufletului ci şi asupra vrajmaşului diavol: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavol. Şi postind El 40 de zile şi 40 de nopţi, în cele din urmă a flămânzit…”. (Matei IV, 1-11). După Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfinţii Apostoli au continuat şi au gustat din dulceaţa postului, lăsându-ne nouă, până astăzi, această poruncă, care dacă este împlinită ne face părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu iar dacă este încălcată pierdem ca şi odinioară Raiul precum protopărinţii noştri Adam şi Eva. Postul, cum spuneam, şi la început trebuie să fie cu bucurie şi discreţie aşa cum grăitoare sunt cuvintele evanghelice din pericopa citită Duminica care a trecut, în cadrul Sfintei Liturghii: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu, însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. (Matei 6.14-18). Vedeţi, dragii mei, ce fel de post trebuie să facem! Acum fiecare să ne facem o radiografie duhovnicească şi să vedem dacă postul îl ţinem aşa cum trebuie. Dacă posteşti de mâncare şi pe fratele tău nu îl poţi ierta, nu ai nici un folos duhovnicesc. Dacă trâmbiţezi în văzul lumii şi te lauzi că posteşti, nu vei spori niciodată duhovniceşte. Postul trebuie unit cu rugăciunea şi cu fapta bună. Fiecare se cunoaşte pe sine şi un pic de nevoinţă pentru suflet în această perioadă de urcuş duhovnicesc este de mare folos. În satul meu natal şi nu numai, se obşnuieşte ca atunci când mergi la Sfânta Liturghie, când, la începutul postului, membrii familiei să-şi ceară iertare unii de la alţii. Ce frumos ar fi dacă toată lumea ar proceda în felul acesta… nu ar mai fi atâta răutate şi dezbinare, iar dragostea ar domni în familie şi în lume. Dar avem un vrăşmaş care nu oboseşte niciodată în a semăna răul şi nu de puţine ori se întâmplă să cădem pradă ispitirii. Important este să ne venim în fire, să alergăm la Biserică, să ne mărturisim păcatele la părintele duhovnic, să ne căim din tot sufletul pentru cele ce am greşit şi milostivirea Domnului nu va întârzia să apară. Niciodată, oricât de greu ar fi în viaţa noastră, nu trebuie să deznădăjduim ci să ne aducem aminte de Tatăl Ceresc că poartă de grijă la toată făptura, şi că nu voieşte să piardă pe nimeni. Bunul Dumnezeu să vă dăruiască post binecuvântat şi nu uitaţi de rugăciune şi milostenie. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă”
Postul, bucuria şi lumina sufletului!
