Oamenii aleargă după înţelepciune. Însă înţelepciunea despre care vorbeşte Pavel nu este una care se câştigă cu priceperea capului, ci una care vine de sus. „El a fost făcut pentru noi înţelepciune” (1 Corinteni 1.30). Cele mai simple şi mai însemnate lucruri, înţelepciunea omenească nu le poate dezlega. Ea nu ştie de unde a venit omul, care este scopul vieţii lui şi, dacă moare, unde se duce. Oricât şi-au bătut oamenii capul cu aceste lucruri, ca să le cunoască, n-au aflat nimic. Ei nu ştiu ce este cu sufletul, cu veşnicia, dacă este o judecată sau nu, nu ştiu ce-i aşteaptă în viitor; şi nu pot să ştie, pentru că aceste lucruri nu ţin de înţelepciunea omului. Cei care Îl au însă pe Domnul Isus ca „înţelepciune” ştiu toate acestea în chip sigur, iar aceasta nu pentru că ar fi mai înţelepţi decât ceilalţi oameni, ci pentru că sunt credincioşi şi sunt siguri de tot ce le-a spus Domnul Isus. Oricine ar veni să tăgăduiască sau să sucească aceste lucruri primeşte din partea celui credincios răspunsul: Nu, domnule, cu mine n-ajungeţi la niciun rezultat. Eu sunt un om simplu, dar am un mare Învăţător, pe Domnul Isus. Credinciosul stă neclintit în credinţa lui, el nu se mai uită la oamenii socotiţi mari şi nu vede în ei decât nişte păcătoşi care au nevoie de mântuire, ca cel mai de rând om de pe pământ. El nu-l mai ridică în slăvi pe om, pentru că Domnul Isus este singurul ridicat în slavă. În 1 Corinteni 15.28, se spune: „ca Dumnezeu să fie totul în toţi”. Este vorba de cei credincioşi, cum se vede şi în Coloseni 3.11: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”. Deci se spune aceasta despre toţi cei credincioşi, nu despre toată lumea. În Hristos nu mai este deosebire de naţiune, de cultură, de familie, de rang, pentru că Hristos este totul în toţi credincioşii Lui. „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1.27). Cine poate cântări slava cuprinsă în aceste cuvinte: Hristos în credincioşii de pe pământ, Hristos trăind în voi? Tatăl din cer îi priveşte pe credincioşi în Domnul Isus. „Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 5.20). Slava cuprinsă în aceasta abia dacă o presimte sufletul născut din nou, în timp ce adâncul acestei slave rămâne de nepătruns. Doamne, atâta îndurare, atâta bunătate, atâta har? Dar cine sunt eu, ca să mă bagi în seamă, să mă alegi şi să trăieşti în mine…? Toţi credincioşii sunt purtători de Hristos, au pe Hristos în ei, Hristos trăieşte în ei. Domnul Isus ne dă şi nădejdea slavei. Sunt în Cuvântul lui Dumnezeu făgăduinţe aşa de mari, că, dacă n-ar veni de pe buzele Domnului Isus, n-ar fi de crezut. „Eu Mă duc să vă pregătesc loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14.3). Aceasta ni se pare chiar prea mult. Totuşi, aşa este, cum spune El. Dacă El a dat la o parte zidul care ne despărţea de Dumnezeu şi a turnat în sufletele noastre dragostea Lui, atunci calea pe care ne duce El merge în sus, către cer. De aceea, cine stă întemeiat pe făgăduinţele Lui este asigurat şi cu privire la viitor. „Prin puterea Duhului Sfânt să fiţi plini de nădejde” (Romani 12.13). Oamenii se pot înşela în speranţele lor, dar nădejdea celui credincios nu va fi înşelată niciodată. De ce? Pentru că se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu, pe credincioşia lui Dumnezeu. El Se ţine de cuvânt, El împlineşte tot ce a promis. Făgăduinţele Lui fac să se nască în sufletele noastre nădejdi care ne însoţesc toată viaţa.Avem în inimi o nădejde fericită, anume că Domnul Isus va veni, ne va răpi şi vom fi pentru totdeauna cu El. Nu ştim când va avea loc acest eveniment: acum, la anul, peste o sută de ani, peste mai mulţi ani… Nu ştim dacă vom trece la Domnul unul câte unul sau dacă vom pleca deodată cu toţii… Această nădejde nu ne părăseşte niciodată. „Ne-a născut din nou … pentru o nădejde vie” (1 Petru 1.3). Toţi oamenii trebuie să aibă speranţe, dar ele sunt pământeşti şi se nasc în ei ca nişte copii morţi. Trebuie să spunem că multe dintre nădejdile noastre pământeşti, oricât de vii ni s-au părut, au murit şi au fost îngropate. Ele au ieşit din planurile noastre şi din dorinţele noastre. Nădejdea care nu este întemeiată pe ceva solid, mai curând sau mai târziu trebuie să moară şi să fie îngropată. Aici însă citim că cel născut din nou are o nădejde vie, deci care trăieşte, care nu moare. Care să fie această nădejde vie? Dumnezeu Se numeşte „Dumnezeul cel viu şi adevărat”; iar nădejdea care vine de la El este vie şi nu moare. Nădejdea aceasta poate să aibă un caracter pământesc şi poate să aibă un caracter veşnic. Cum adică? Atunci când, într-o împrejurare, toţi cad în disperare, cel credincios încă mai nădăjduieşte: Domnul poate să intervină, dacă vrea, şi să ne scape din primejdie; dacă nu, va face totuşi ca toate să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc. O nădejde care le întrece pe toate este „fericita noastră nădejde“ că va veni Domnul Isus, că ne va lua, că ne va răpi şi că vom fi pentru totdeauna cu El. Dar şi alte nădejdi ne sunt puse de Dumnezeu în inimă. Mă văd, în lumina lui Dumnezeu, plin de defecte, de cusururi. Cu cât lumina de care mi se face parte este mai mare, cu atât defectele mi se arată mai mult. Am însă nădejdea că harul lui Dumnezeu va lucra şi mă va face tot mai asemenea Domnului Isus. Nimeni nu poate să-mi ia această nădejde, pentru că vine de la Cel viu şi adevărat.
Articolul precedent
Articolul următor