Nevoinţa silirii de sine biruie totul…

Aşa încheia Sfântul Teofan Zăvorâtul cuvântul său la tâlcuirea Evangheliei de la Matei, care zice: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11.12). Nevoinţa silirii de sine biruie totul… (cf. Cum se ne rugăm ca să ne asculte Dumnezeu rugăciunea, Editura de Suflet, Bucureşti, 2014, pag. 34). Cu alte cuvinte, moartea ultimului profet al Vestirii Întrupării lui Dumnezeu aduce lumii o harismă absolut necesară pentru a te mântui: silirea de sine. Este ceea ce ne lipseşte nouă parcă tot mai des. Vrem uşor totul, de la diplome la căsnicii, de la bani la averi, de la sănătate la lucruri legate de veşnicia noastră. Şi facem ochii mari, surprinşi, când lucrurile nu merg cum le-am „teleghidat” noi în gândirea noastră. Silirea de sine este opusul lenii şi autosuficienţei, este harisma care te scoate din mediocritate, care te obligă la respectul faţă de celălalt, care la rându-i se sileşte să înţeleagă biruinţa la care vrea să fie părtaş. Este exerciţiul de smerenie la care te obligă mântuirea: aceea de a-l pune pe celălalt mereu mai sus în inima şi cugetul tău. Un exerciţiu de smerire naturală a sufletului. Este greu astăzi să mai propui un astfel de exerciţiu spiritual. Când toată lumea se vrea, fie şi un pic, profetă, cânt toţi vrem să avem dreptate, oricare ar fi preţul pentru aceasta, şi propriile interese sunt prezentate ca fiind mai importante decât ale comunităţii, când fiecare judecă şi condamnă pe fiecare, silirea voii proprii trebuie să înceapă cu smerirea de sine, cu pocăinţa fiecăruia dintre noi. Cui să o vesteşti însă, pentru că zgomotul de fond al vieţii noastre îndeamnă la jumătăţi de măsură şi umflări de orgolii, la adevăruri partinice şi la modele umane semipreparate? Scleroza vieţii interioare ne contorsionează şi viaţa exterioară. Remarcăm în fiece clipă toată drama aproapelui şi a noastră atunci când ne silim să facem binele, să trăim în pace şi să zidim cu tăcerea noastră liniştirea aproapelui. Ni se răspunde cu îndoială, neîncredere, zâmbete de superioritate… A te sili să te mântuieşti nu înseamnă transformarea ta într-un roboţel fariseic de făcut puncte la biserică sau în văzul comunităţii, ci biruirea patimilor care te încearcă, liniştirea sufletului tău pentru a creşte iubirea în jurul tău. În casa ta, în anturajul tău sau în oraşul tău. Ne spun toţi experţii în scoaterea religiei din şcoală că religia, actul religios, este o chestiune particulară. Nimic mai corect, doar că, pentru a creşte şi a se manifesta credinţa, vârful viu al religiozităţii, pentru a rezista, credinţa are nevoie de aportul comunităţii. Izolaţionismul nu poate fi admis drept metodă pedagogică decât în viziunea nenorocită a reformei învăţământului din anii 1948 – 1949 când, împotriva naturii sufletului tânărului român s-a îngropat religia şi limba română, istoria naţională şi libertatea de exprimare sub principiile umanismului ateu, sub vraful istoriografiei lui Roller şi principiile limbii ruse. Silirea de sine, aşa cum o vedea această reformă, nu avea nimic de a face cu îndumnezeirea firii umane ci doar cu dezvoltarea culturii fricii şi foamei, a ascultării necondiţionate în lagărul de idei al ateismului. E mereu vreme de silire de sine. De redobândire a dinamicii noastre duhovniceşti. Nu-i ruşine să fii viu şi să vrei să trăieşti întru Împărăţia lui Dumnezeu. Fiţi dar silitori şi cereţi lui Dumnezeu bucuriile smereniei şi fericirea pocăinţei întru El şi Veşnicia Sa! Preot Constantin Necula, Sibiu