Croitorul preferat al directorului de la ARO era şeful secţiei aflate în subordinea Cooperativei
Mihai Fulga, şeful secţiei de croitorie a Cooperativei „Munca Colectivă”, a îmbrăcat oameni grei ai oraşului, prim-secretari, preşedinţi ai Consiliului Orăşenesc, comandanţi de Garnizoană, generaţii întregi de ofiţeri şi subofiţeri, directori de întreprinderi, în general, „spuma” Câmpulungului purta hainele executate la atelierul său. Practică şi astăzi meseria care l-a făcut vestit şi căutat datorită priceperii şi calităţii lucrului ieşit din mâinile sale, mulţi dintre clienţii avuţi înainte de Revoluţie apelând şi în prezent la serviciile sale. La fel ca în vremurile bune, continuă să lucreze pentru notabilităţi aflate la conducerea municipiului, primarul Călin Andrei şi viceprimarul Liviu Ţâroiu numărându-se printre persoanele cu notorietate care poartă costume croite de Mihai Fulga. Motivul pentru care ne-am oprit la apreciatul croitor în cadrul serialului despre Uzina ARO este următorul: garderoba lui Victor Naghi reprezenta rodul muncii meşterului Fulga, pe care îl leagă o sumedenie de amintiri de directorul fabricii, amintiri povestite cu un zâmbet larg. În materie de modă, directorul venit la Câmpulung de la Bucureşti avea gusturi nonconformiste, în sensul că îi plăceau culorile tari, neobişnuite pentru o ţinută masculină a acelor timpuri. Purta albastru petrol, albastru deschis, culoarea cafelei cu lapte, în special, nuanţe deschise, chiar pastelate, iar şepcile le comanda în acelaşi ton ca să meargă împreună. Aproape că nu-i venea croitorului să execute costumaţia din materialul ales de Naghi, văzând că nu-l prinde culoarea, la conformaţia sa de om bine făcut.
În ’58, Naghi i-a intrat prima oară în atelier, însoţit de preşedintele Cooperativei
În cei 25 de ani, cât a condus Uzina ARO şi a locuit la Câmpulung, Victor Naghi şi-a lucrat costumele la un singur croitor, Mihai Fulga, prin al cărui atelier s-au perindat cei mai importanţi oameni ai oraşului în decursul a peste şase decenii de când practică această meserie. De când a venit la Câmpulung, directorul Întreprinderii Metalurgice de Stat – I.M.S., cum se numea fabrica, l-a ales pe Mihai Fulga, care avea 25 de ani pe atunci, să se ocupe de vestimentaţia sa, inclusiv de accesoriul preferat, şepcile. L-a cunoscut pe Naghi în anul 1958, când interlocutorul nostru a revenit acasă după satisfacerea stagiului militar. Au trecut de atunci 56 de ani, dar îşi aminteşte de parcă s-ar fi întâmplat ieri cum s-a trezit cu directorul uzinei în atelier.
Când avea o treabă la o unitate din oraş, Naghi se adresa conducătorului. În cazul nostru, lui Constantin Leca, preşedintele Cooperativei „Munca Colectivă”, în subordinea căreia funcţiona croitoria. Însoţit de Leca, Naghi a venit la Mihai Fulga, care i-a luat măsurile, după care a trecut la treabă. I-a făcut primul costum, de care directorul întreprinderii a fost foarte mulţumit, drept pentru care, pe lângă preţul serviciului, a lăsat şi bacşiş. Preţul, care includea manopera, materialul, plus furniturile, ajungea la 500 de lei. Mihai Fulga îşi aminteşte că a fost impresionat de modestia în care trăia Victor Naghi, director de întreprindere, în casa situată pe unul dintre braţele străzii Mihai Bravu, o casă cu trei-patru camere, în care a avut ocazia să intre în momentul în care a venit să aducă hainele clientului său. „Adevăratul om de stânga, care se ocupa să aibă grijă de oameni! Nu mai avem astfel de oameni. Trăia modest. Avea un frigider ZIL, creştea păsări, nu era ca acum, cu vile, cu maşini.”, afirma acesta. În timp, directorul Întreprinderii Mecanice Muscel i-a devenit client fidel, lucrându-şi la Mihai Fulga câte două costume pe an.
Într-un moment tensionat, şeful secţiei l-a trimis pe Naghi la Casa de Modă din Bucureşti
Naghi a avut o tentativă de a-l trata pe meşter ca pe subalternii săi de la uzină, care mai făceau câte o boacănă în timpul serviciului. Însă nu i-a mers, fiindcă cel apostrofat în lipsă l-a pus la punct tocmai pe el, ditamai directorul, care nu numai că nu i-a purtat ranchiună pentru îndrăzneala tânărului de a-i vorbi deschis, dar a continuat să apeleze la serviciile sale, dândându-i din ce în ce mai multe comenzi. Diferendul dintre cei doi a fost iscat de o mică problemă apărută la un costum, a cărui căptuşeală îl cam ţinea pe Naghi şi avea nevoie să fie lărgită, pentru a avea lejeritate în mişcări. „A venit de câteva ori şi nu m-a găsit. A intrat în atelier nervos şi i-a spus lui Leca: “Unde e ăsta?” „E plecat.”, a venit răspunsul. „O să fac rost de un şperaclu, ca să-mi fac necesităţile la voi.”, a izbucnit directorul. Redarea dialogului de către naratorul nostru s-a făcut cu eleganţă, fiind „îndulcită” exprimarea vulgară folosită de Victor Naghi în acel moment de furie. Într-un sfârşit, a apărut şi cel căutat, iar Constantin Leca i-a povestit întreaga tărăşenie. Auzind ce răbufnire nepotrivită a avut şeful uzinei, şi-a ieşit din fire şi Mihai Fulga, care nu s-a lăsat intimidat nici de funcţia, nici de supărarea nejustificată a acestuia. „E membru al Comitetului Central.”, a căutat Constantin Leca să scuze ieşirea nervoasă a lui Naghi. „Ce dacă e membru al Comitetului Central?! Mie să-mi vorbească frumos, că eu nu-i accept ce vorbeşte el la uzină.”, s-a ţinut tare tânărul Mihai.
În scurt timp, a revenit la atelier vulcanicul conducător al uzinei. „A intrat, l-am salutat, după care i-am spus: „Tovarăşul director, eu nu accept felul în care discutaţi dumneavoastră cu mine. Nu suntem nici rude şi trebuie să-mi vorbiţi frumos. Dacă n-aţi fost mulţumit de lucrarea mea, mergeţi la Casa de Modă din Bucureşti ca să vă lucreze. Sunt nişte lucrări care pe mine mă depăşesc… e un oraş mic…”, i-am spus eu. Naghi n-a zis nimic, doar a ascultat. Eu am continuat: „Acestea (n.r. problemele costumului care au stârnit iritatea lui Naghi) sunt retuşurile. Clientul trebuie să înţeleagă că are un retuş şi mai vine o dată. Vedeţi maşina aceea din spate?” Cooperativa cumpărase un ARO nou. „De ce vă vin dumneavoastră maşinile în camioane? Vă vin la „retuşuri”, exact cum e la mine. Maşina este luată de la dumneavoastră nouă şi la bord, unde sunt tăbliţele acelea, holşurubul nu l-a făcut meseriaşul, cineva i-a dat cu ciocanul şi l-a strâmbat. Asta e.” N-a zis absolut nimic în timp ce vorbeam.”, ne-a povestit Mihai Fulga clinciul avut cu Naghi, iscat de o banalitate.
Meşterul s-a ocupat de remedierea defectului reclamat, iar, când haina a fost gata, a venit s-o ridice şoferul directorului, Ionică Brânduşescu. Pe lângă costul serviciului, Victor Naghi a lăsat, ca întotdeauna, bacşiş şi a cerut să-i fie lucrată şi o şapcă. I-a plăcut atitudinea croitorului, de vreme ce a suplimentat comanda cu obiectul vestimentar care apare în majoritatea fotografiilor directorului de la I.M.M. Câmpulung. „Naghi purta numai culori stridente. I-am făcut două şepci, pe care a venit să le ia şoferul lui, Ionică. Naghi i-a spus lui Ionică, după ce le-a văzut: „Crede că scapă de mine dacă mi-a făcut două?!” Îi făceam multe şepci. Aveam în curte o domnişoară în vârstă, care era specialistă în şepci. Îi făceam şepci frumoase, care îi plăceau foarte mult lui Naghi.”, ne-a mai spus fostul şef al secţiei de croitorie.
Naghi i-a salvat pe lucrătorii croitoriei de la a suporta contravaloarea a peste 400 de uniforme pentru Grupul Şcolar
O comandă mai deosebită, care era să se lase cu o sancţiune pentru povestitorul nostru, a fost lansată de conducerea Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, în fruntea căruia se afla inginerul Ion Ologu. Mihai Fulga, împreună cu maistrul Geantă cu care lucra, avea de realizat peste 400 de costume. Atelierul funcţiona în acelaşi spaţiu în care se află şi astăzi, pe strada Republicii, la câţiva paşi distanţă de intrarea pe bulevard, însă era mult mai spaţios. Încăperea în care îşi continuă munca şi în prezent era centru de primire, iar dincolo de zidul despărţitor – care nu exista în acele timpuri – era atelierul de lucru. Fiind atâtea costume de croit, cei doi şi-au zis să mai ia un lucrător ca să se încadreze în termen. „Într-o sâmbătă după-amiază, am venit la serviciu şi am lucrat până la ora unu noaptea. Cupoanele de stofă păreau că au aceeaşi nuanţă de bleumarin. Şi la fabrică, aceste stofe, dacă nu sunt băgate în aceeaşi vopsea, chiar dacă este acelaşi tratament, nu ies la fel. Este o mică diferenţă de nuanţă.”, relata Mihai Fulga.
Cei trei, Fulga, Geantă şi Vlădoi, şi-au împărţit sarcinile şi diferitele părţi ale costumului, spate, piept, mâneci, şi au început să croiască. Odată finalizate componentele sacoului, a început asamblarea lor, moment în care croitorii au sesizat ceva în neregulă. „În lumina soarelui, spatele hainei era în altă nuanţă, se vedea o diferenţă. Ce să facem? Lucru grav. Au venit copiii, le-au dat hainele – costumul şi mantaua de ploaie – şi s-au dus acasă. Unii părinţi, mai simandicoşi, au dat năvală la directorul uzinei. S-a făcut anchetă şi s-a ajuns la partid. S-a agitat şi primul secretar şi s-a pus în discuţie să plătim. Întreaga cantitate costa 30.000 de lei. S-a constituit o comisie la nivelul Comitetului Orăşenesc de Partid, cu toţi secretarii aflaţi în funcţii, la care au fost chemaţi inginerul Ion Ologu, ca director al Grupului Şcolar, şi Victor Naghi.”, a continuat relatarea lui Mihai Fulga, care, împreună cu maistrul Geantă, a trebuit să apară în faţa comisiei, pentru explicaţii.
Interlocutorul nostru, care avea 32 de ani la momentul incidentului, nu s-a pierdut cu firea, dimpotrivă, a fost mai degrabă supărat din pricina încurcăturii în care intrase. Ba chiar s-a resemnat că o să plătească jumătate din valoarea pagubei, având depuşi la C.E.C. 15.000 de lei. „Scot banii de la C.E.C. şi-mi dau partea, mi-am zis. Maistrul Geantă, cât era de bătrân, a început să plângă. Urma să ne cheme în faţa lor.”, spunea acesta. În momentul întrunirii comisiei, cu conducerea de partid, Ologu şi Naghi, el şi colegul au fost trimişi în altă încăpere. „Toţi… şi primul secretar… să plătim. Atunci, directorul Naghi a luat cuvântul. „Ce avem cu muncitorii aceştia? Noi am adus copiii de la ţară ca să-i învăţăm o meserie. Le dăm mâncare, le-am dat haine şi ei fac nazuri că este spatele puţin diferit. Nu se poate, aceşti oameni nu păţesc nimic!” Naghi ne-a salvat. Am scăpat, până la urmă, căci ne puneau să plătim sau cine ştie ce sancţiuni ne mai dădeau.”, povestea Mihai Fulga zâmbind amintindu-şi această păţanie, din care a ieşit cu bine graţie talentului directorului uzinei de a-şi impune punctul de vedere în faţa conducerii de partid a oraşului.
L-a scos din belea pe şeful său, care s-a angajat faţă de Naghi că-i face rapid un balonzaid pentru o vizită în Cehoslovacia
Erau în vogă balonzaidele de fâş, acele pardesie rezistente la ploaie, care se luau deasupra costumului. Croitoria se aproviziona cu un fâş de culoare bleumarin, ca la Miliţie, Aviaţie, etc. Într-o zi, îşi face apariţia la atelier Victor Naghi, însoţit, ca de obicei, de preşedintele “Muncii Colective”, Constantin Leca. „Tovarăşul Fulga, ia-i măsură tovarăşului director, căci merge în Cehoslovacia şi îi trebuie un balonzaid.”, i-a cerut şeful Cooperativei croitorului Fulga, care îi lucrase şi lui o haină din acel material bun, plin, care se aşeza foarte bine. „Îi fac, dar de unde iau material?”, l-am întrebat, fiindcă eu n-aveam în secţie. „Te duci la magazie la Cucu (n.r. magazia Cooperativei).”, a fost cerinţa preşedintelui, care trebuia îndeplinită de azi pe mâine. Leca şi Naghi au venit la atelier într-o vineri, iar, a doua zi, comanda trebuia să fie gata.
Constantin Leca stătea în faţa lui Naghi în poziţie de drepţi şi tremura ca varga. Clar lucru, n-ar fi îndrăznit să-i spună directorului de la ARO că nu se poate executa într-un timp atât de scurt o haină destul de pretenţioasă. Când a văzut că nu găseşte înţelegere la preşedintele Leca, Mihai Fulga i s-a adresat lui Victor Naghi, ca să-i explice că este imposibil de finalizat pardesiul de pe o zi pe alta. „Tovarăşul director, eu nu fac gogoşi aici. Fac un balonzaid, pentru care îmi trebuie două zile de lucru.”, i-a spus răspicat Mihai Fulga, trecând peste preşedintele Constantin Leca, al cărui angajament faţă de Naghi fusese asumat de frică. Atunci, beneficiarul hainei a acceptat să vină după ea luni. „Mă duc la magazionerul Cucu, dar nu mai era material în magazie. M-am întors la preşedintele Leca şi l-am întrebat: „Ce facem, că nu am cu ce să lucrez balonzaidul?” Leca, speriat, şi-a dat o palmă peste obraz: „Ce facem, că am promis?!” „Asta să fie învăţare de minte! Dumneata nu te mai angaja la partid cu nişte lucruri până nu constaţi la faţa locului că ai materiale şi că omul poate să le facă.”, i-am spus. Leca a avut noroc, dar l-am lăsat un timp să se frământe. Până la urmă, l-am chemat şi i-am zis că am un cupon de material păstrat pentru un balonzaid comandat de Nelu Vlăsceanu, care a lucrat şi el la uzină. Îmi dăduse un acont de 100 de lei, pe care i l-am returnat, deoarece am folosit materialul pentru haina lui Naghi.” Aşa l-a salvat Mihai Fulga pe Constantin Leca.
„Mai venea duminica la atelier, pe când eram lângă „Piatra Craiului”. Se îmbrăca frumos, fiindcă mergea la meci. Intra la bar, la „Piatra Craiului”, apoi se ducea pe teren şi stătea pe margine. Îmi amintesc că, atunci când dădea câte o ploaie, inginerul Militon Garcea, tânăr şi simpatic lui Naghi, îi ţinea umbrela când se plimba.”, a continuat relatarea acestuia. Când intra în atelier, directorului de la ARO îl plăcea enorm să stea la taclale cu lucrătorii, vreo 14 la număr, printre care şi femei tinere. Le povestea despre oamenii din uzină care trebuiau să se supună Legii 18, a controlului averii. „Îi chemam la mine şi le spuneam: „Mă, eu ştiu că tu ai mâncat marmeladă pe pâine, ca să-ţi faci o căsuţă. Mănâncă, mă, şi bea, că ăştia nu te caută în rahat!”, îi sfătuia Naghi pe lucrătorii din atelier, cum, de altfel, proceda cu oamenii săi de la fabrică. Victor Naghi nu era un comunist veritabil, de care trebuia să te fereşti când vorbeai, de teamă că rişti să jigneşti partidul. „Mi-a părut rău de el. A venit pe la mine, la atelier, după ce a plecat la Bucureşti. Aici, unii dintre muncitori l-au luat cu huiduieli. A fost un om cu mare iniţiativă, pe care eu l-am apreciat mult.”, a încheiat Mihai Fulga.