În cei 37 de ani, cât a lucrat la ARO, inginerul Ioan Boricean n-a avut timp de odihnă. Programul de muncă însemna un stres continuu, o alergătură prin toată ţara, la colaboratorii fabricii de la Câmpulung, care îi executau piesele turnate, iar asta se întâmpla în permanenţă sub presiunea timpului, fiindcă ARO trebuia să onoreze comenzile la export. „Când mă chemau dimineaţa, aveam impresia că mă aduc pe eşafod. Începeau toţi: „N-avem aia, n-avem cealaltă, nu merge asta, tehnic, sunt defecţiuni, n-au materiale ca să adaptăm, este nevoie de modificări pe alte utilaje…” Boriceanule, ia-ţi traista şi du-te! Nu-i interesau că am probleme de familie, dar nici eu nu m-am văitat la ei!”, mărturisea cel care a coordonat Compartimentul de Piese Turnate, singurul loc din uzină în care şi-a desfăşurat activitatea. Concediul şi l-a luat pe frânturi şi, atunci, mergea acasă, la Întorsura Buzăului, la munca în agricultură. „N-am fost la mare niciodată.”, ne spunea inginerul Boricean, care a văzut marea o singură dată, când a ajuns la Mangalia, în interes la serviciu, având de realizat nişte piese turnate din oţel, în cadrul unei colaborări cu o fabrică unde se construiau nave militare. „Cu acea ocazie, m-am plimbat pe toată faleza, am fost pe nave, pe jos, pe sus, pe la Neptun, dar altădată n-am mai fost.”, a adăugat acesta. A pus punct carierei pe 15 iulie 2003, fiindcă nu mai era de stat. „Muream de frig… Îmi mai trebuia 11 luni, ca să ies la pensie. Dădeau atunci ordonanţe, iar pentru mine acest lucru a fost un avantaj. Decât să deger încă o iarnă, fiindcă în uzină era dezastru, frig, nu mai aveam curent, pentru că nu-l plăteau, erau numai datorii peste tot. Atunci, mi-am zis că iau ordonanţa şi stau liniştit. După ce au trecut 11 luni, în septembrie 2004, am ieşit la pensie.”
Printr-un crâmpei de hârtie, i-au trimis lui Naghi decizia de pensionare
Ioan Boricean ştie o grămadă de poveşti despre Victor Naghi, inclusiv pe cea a pensionării forţate a directorului, în 1982, pe când acesta avea 60 de ani. Era încă în putere şi mai avea atâtea de făcut pentru ARO şi pentru Câmpulung, iar planurile sale, de dezvoltare a oraşului, le cunoştea toată lumea, fiindcă vorbea despre ele. Pensionarea i-a decis-o Elena Ceauşescu, lucru confirmat de foarte mulţi dintre interlocutorii noştri, însă diferă versiunile în privinţa persoanei care l-a „turnat” la „savanta de renume mondial”. Unii spun că certurile cu prim-secretarul de la judeţ, Constantin Zamfir, care s-a plâns unde trebuia că-l înfruntă „nebunul de la Câmpulung”, ar fi fost motivul înlăturării lui Naghi de la conducerea fabricii. Ioan Boricean ştie, din relatările vremii, care au circulat prin uzină, că unul dintre cei care l-au „săpat” pe Naghi la tovarăşa Elena a fost Ion Păţan (care, printre multele funcţii deţinute înainte de Revoluţie, a fost ministru al Comerţului Exterior, iar, după Revoluţie, a fost Ministru de Finanţe). În primăvara anului 1982, când s-a întâmplat unul dintre cele mai triste capitole din istoria întreprinderii, Nicolae Ceauşescu efectua o vizită de stat în afara ţării.
Ion Păţan a fost trimis de conducerea centrală la Câmpulung, ca să vadă cum funcţionează întreprinderile din oraş. „De dimineaţă, a venit la el… nu ştiu ce raport i-a cerut. A plecat şi s-a întors a doua zi. Naghi i-a spus lui Găiduţ: „Mă, vezi că vine …. ăla. Organizează şi tu ceva, du-i prin capul satului, du-i pe undeva!” Păţan a auzit şi s-a uitat cam chiorâş la Naghi. Asta a fost un fel de „ţepuşă”, care, pe lângă altele, care i-au afectat pe alţii, a ajuns la Elena Ceauşescu. Printr-o hârtie mică, în format A5, i-au dat lui Naghi decizia de ieşire la pensie. Vă daţi seama? El, care a făcut uzina! Orgoliul lui, ambiţia lui… deodată, să-l rănească sufleteşte şi să-l scoată la pensie! Parcă îl văd. Ne-a chemat pe toţi în sala partidului şi ne-a spus: „Ultima planificare pe luna martie. Am muncit o viaţă întreagă şi, la sfârşit, îţi dau cu piciorul! Nicio apreciere, cât m-am străduit!” Avea dreptate. Îţi venea să plângi, auzindu-l cum vorbea.”, sunt amintirile lui Ioan Boricean legate de despărţirea de Victor Naghi.
În cei 16 ani, în care a lucrat sub conducerea lui Victor Naghi, inginerul Boricean n-a avut probleme cu acesta. Cu excepţia a două situaţii. „Prima dată, când am venit la uzină, din Braşov, prin repartiţie. Pe când eram în anul V de facultate, mi-am rupt o mână, de aceea, am terminat în 1966 (n.r. a fost admis în 1960). Cu mâna ruptă, chinuindu-mă, mi-am făcut proiectul, dar nu m-am dus în toamnă, ci în februarie, anul următor, ca să-mi susţin examenul de diplomă. Am mers la el şi i-am spus: „Tovarăşul director, am o problemă, trebuie să merg la Braşov, căci am de susţinut un examen.” „Bine, ia-ţi bilet de voie şi adu-l încoace!” N-am avut timp să mă ocup de ce-mi ceruse Naghi. Trebuia să plec de urgenţă, fiindcă am fost anunţat în pripă de un coleg de data la care a fost planificat examenul. Repede… aveam proiectul, panourile cu care îmi susţineam lucrarea – erau nişte utilaje speciale, de turnătorie, pe care trebuia să le proiectez – încărcat cu toate acestea, am plecat la Braşov, unde am stat trei zile. Când m-am întors, la uzină mă puseseră nemotivat. Aveam fişe de pontaj şi, dacă lipseai trei zile, erai penalizat drastic şi te mai şi trimiteau în altă parte.”, este prima experienţă neplăcută, pe care inginerul Boricean a avut-o cu Victor Naghi.
La întoarcere, i-a explicat acestuia că a fost nevoit să rămână trei zile la Braşov, ca să-şi dea examenul de absolvire a facultăţii. „Mă, n-ai făcut biletul de voie?”, l-a întrebat Naghi, la care tânărul i-a răspuns sincer că a trebuit să plece cât putea de repede şi, atunci, a sărit peste această formalitate. „Fă biletul de voie şi adu-l încoace!”, i-a cerut Naghi. „M-am întors la el cu biletul… şedinţă mare, gălăgie, îi „săpunea” pe unii… i-am lăsat biletul lui Găiduţ. M-am mai dus o dată, în jurul orei două, să mi-l iau. Când colo, scria pe el mare: „Nu” şi, lângă „nu”, o semnătură mare! Ia, uite, eu am vorbit cu el ceva şi el ce-mi face! Iau biletul şi, tiptil-tiptil, m-am întors la el, pe la trei şi jumătate. „Mă, ce ţi-am spus eu să faci?! Să faci bilet de voie şi să mi-l aduci mie! Ce, Găiduţ e Naghi?!”, m-a luat directorul. Atunci, mi-a intrat în cap următorul lucru: dacă vorbeşti ceva cu el, să faci exact aşa cum ai stabilit.”, a fost prima „buşitură” cu Victor Naghi.
Pleca pe furiş din uzină ca să se împărtăşească înaintea Paştelui
A doua păţanie: de la ARO fusese trimisă la Semănătoarea Bucureşti o echipă de la Forjă, ca să desfacă piesele turnate. „Ne trebuia câte 30.000-40.000 de bucăţi de carter diferenţial şi nu le puteau executa doar cei de la Bucureşti, de aceea, le-am făcut şi pe la Cluj. Câtă muncă aveam, câtă bătaie de cap şi câtă alergătură! Câte proiecte, câte modificări şi câtă SDV-istică! Aceia se apucaseră acolo să spargă piese. „Nu aşa, mă! Dezbateţi (n.r. desfaceţi) frumos!”, le-am zis. Nu-i interesa că sunt nervuri la piese… beţi, ştiam eu ce făceau? Atunci, (n.r. Naghi) a trimis nişte „căţei” de-ai lui, cu partidul, nişte maiştri, ca să-i urmărească şi să-i stăpânească. Când mă duc şi mă uit, o grămadă de piese sparte! Am mers la Naghi şi i-am spus: „Trimiteţi-i acasă!” Iar el a început să urle la mine: „După ce că îi trimit? Nu-ţi dai seama ce vorbeşti?!” „Domnul director, ăştia nu se pricep şi au spart piesele!” „Cum au spart piesele, mă? Maiştrii ăia ce au făcut cu ei acolo?!” „Nu ştiu”, dar în gândul meu: nici ăia nu aveau habar de asemenea lucruri, erau de la Forjă, de unde era să ştie?! I-a chemat la el şi i-a certat rău de tot. Eu i-am spus realitatea, să nu-i mai ţină, fiindcă spărgeau tot, stricau. Altele n-am mai avut cu el. Când aveam probleme, îi spuneam ce greutăţi întâmpinam la o anumită fabrică. Îmi dădea maşină şi plecam. „Dacă vezi că nu te descurci, te duci la Comitetul Judeţean!” Mie nu mi-a plăcut niciodată să-i reclam. Şi în uzină, câţi nu făceau câte şi mai câte!”, ne-a relatat acesta despre „chinurile facerii” pieselor turnate prin „bătătura” altora, care se lăsau, deseori, cu scandaluri la fabrică.
Om credincios, când se apropia Paştele, inginerul Boricean o „ştergea” din uzină, ca să se împărtăşească, după ce postea. Mergea fie la Biserica Schei, fie la Biserica Domnească, fie la „Sfântul Nicolae”. Culmea, tocmai în ziua în care lipsea pentru spovedanie, parcă era un făcut: când se întorcea, pe jos, transpirat, cât putea de repede, ca să nu i se simtă absenţa, îl şi vedea pe şeful de secţie, inginerul Şerboiu, ieşind: „Bă, Ioane, unde ai fost, că am nevoie de tine?! Te caută ăia!” „Am avut treabă la Modelărie!”, le ziceam şi se domoleau.”
Dintre cei cu care a lucrat direct, Ioan Boricean i-a amintit pe inginerul şef Aurel Nicolescu şi pe inginerii Nicolae Herţa şi Nicolae Voicu. Printre proiectanţii de bază pe care i-a avut şi pe care a contat cel mai mult s-au aflat Maria Buta, mama fostului deputat şi primar Sorin Buta, Olga Mârfu, Anuşca Duţă, Gheorghe Vâjan, care, până la urmă, şi-a făcut studiile de inginer, Cezarina Şendroiu şi inginerul Ion Zăbavă. „Au mai fost şi alţii, însă aceştia erau de bază, cu ei făceam treabă. Le explicam, le spuneam ce trebuie făcut şi treceau la fapte. Cu aceştia lucram la proiectare, iar la tehnologie mai luam cu mine de pe la Pregătirea fabricaţiei. De pildă, Ion Ceauşescu venea cu mine de multe ori.”
Când blocurile motor nu erau gata la Câmpina, Poteraşu îl punea să dea „teze”
În cei 37 de ani de muncă, a suferit destule necazuri din pricina pieselor turnate, dar a suportat cu stoicism toate insultele superiorilor, care, nefiind de specialitate, habar nu aveau cum se face o piesă turnată. Plus că, pe lângă activitatea sa de bază, inginerul Boricean se ocupa şi de reciclarea celor din uzină. În timpul discuţiei cu acesta, şi-a adus aminte că nu aveau suficiente blocuri motor nici la Tractorul, nici la Steagul Roşu şi, atunci, cei de la ARO au fost nevoiţi să apeleze la o întreprindere de la Câmpina. Pentru cei de la Câmpina, s-au luat SDV-uri de la Steagul Roşu, care au fost modificate. La fel, pentru utilajele fabricii de la Câmpina, a trebuit să fie realizată partea de adaptare. „Munceau ai noştri de la Sculărie! Aveam la Modelărie oameni pregătiţi corespunzător, care contribuiau din greu la acest efort. N-aveam încotro. Timpul trecea, iar uzina avea nevoie de piese, fiindcă eram luaţi la întrebări cu exportul. Eu mă luptam la Câmpina de zor… modificam şi nu ieşeau sub nicio formă. Hai, mai punem o maselotă colo, o reţea de alimentare s-o modificăm, să mărim la utilaje tandemul, de mergi pe bandă.”, ne-a descris acesta presiunea la care era expus.
Într-o zi, s-a trezit că este chemat la uzină de secretarul de partid Nicolae Poteraşu, ca să dea „extemporal”. „Să scriu eu de ce nu avem blocul motor de la Câmpina, că asta este misiunea noastră, să ne ocupăm să facem blocul. Mi-a dat o coală de hârtie şi încep să-i scriu toată evoluţia de la Câmpina, de când am ajuns acolo, tehnologia, câte componente are SDV-istica, cum sunt modelele, cum sunt cutiile de mers, cum se asamblează, dispozitive de asamblat, utilaje de asamblat, elaborare, dezbatere, creţuire, debavurări de toate felurile, sablări şi altele. Două foi am scris! “Acum, citiţi”!”, l-a îndemnat inginerul Boricean pe Nicolae Poteraşu.
La început, acesta n-a vrut să citească. „Nu mă interesează pe mine! Mie să-mi spui!”, a făcut pe durul secretarul de partid. „Nu vă mai spun, că, atunci când vă uitaţi la mine, am emoţii. Aşa că am scris.” Nicolae Poteraşu a început să citească şi, în timp ce citea, se mai strâmba. După ce a încheiat lectura, l-a întrebat pe inginerul Boricean când preconizează că vor fi aduse primele blocuri. „I-am spus: „S-ar putea să le aduc în „spionaj”, cu fugă. O să vedeţi. Şi aşa s-a întâmplat (n.r. blocurile motor au fost realizate cu ajutorul unor tehnologi, ingineri, şefi de secţie, fără ştirea conducerii). Căci nu mi-au mai dat voie să intru în fabrică, dar, până la urmă, directorul de acolo a devenit prietenul meu. De atunci, eu, care n-aveam nicio treabă cu calitatea de membru de partid, am devenit prietenul lui (n.r. al lui Nicolae Poteraşu)”. Mă saluta oriunde mă vedea. Teza pe care am dat-o i-a prins bine şi lui, fiindcă era în temă şi ştia cum să se exprime în faţa lui Naghi.”
Directorii fabricilor din ţară l-ar fi vrut pe inginerul Boricean, ca să lucreze pentru ei
După ce lui Ioan Boricean i-a devenit prieten directorul fabricii de la Câmpina, unde, iniţial, i se interzisese accesul, acesta l-a lăudat în faţa reprezentanţilor ministerului, cum că fără sprijinul lui n-ar fi fost posibilă realizarea. Ba mai mult, a întocmit şi o scrisoare de mulţumire, cu care i-a închis gura directorului de la Câmpina. „Ce încântat a fost! Când au văzut că le-a crescut gradul întreprinderii, am făcut treabă cu ei, deşi, prima dată, ei au fost spaima. Aşa se punea problema când era vorba de fabrici de export, care aduceau valută ţării, cum era ARO, cu care întreprinderea de la Câmpina a ajuns să colaboreze. Pentru cea din urmă au apărut anumite facilităţi acordate conducerii, plus că a crescut prestigiul uzinei.” Ca un amănunt, directorul fabricii de la Câmpina, unde s-au executat blocurile motor pentru ARO, fusese coleg cu Victor Frântu.
Alt exemplu de colaborare, care inginerului Boricean i-a adus prietenia unui director de fabrică. La Reghin conducea un ungur pe nume Antal. Acolo trebuia executată o groază de piese mărunte, pentru care era nevoie de matriţe speciale, în care se turnau piesele din ceară, apoi treceau printr-un proces tehnologic, în urma căruia rămânea o gaură ca o cochilie de melc. „După aceea, turnam piesele în ciorchini şi bietul om nu putea să ne facă sub nicio formă nişte fiare, nu ieşeau, n-avea cu ce. Se apucă Naghi, odată, într-o şedinţă, pe la Comitetul de Partid, şi-l face pe bietul om de doi bani! Plângând, săracul, mi-a spus ce a păţit. Când am venit de acolo, m-am dus la Naghi. „Mă, ce face Antal?”, m-a întrebat el. „Se străduieşte, săracul, să ne facă piesele…”, balamale peste balamale, fără de care nu puteam pune uşile. Mici, mici, dar, tehnologic, erau foarte complicate. „Mă, mie-mi pare rău că l-am făcut de ocară odată…. S-a speriat rău de tot, dar îi dau un telefon.”, a zis Naghi. „Daţi-i, că se străduieşte. Vine şi sâmbăta, şi duminica.” Până la urmă, Naghi l-a sunat şi, în acel moment, a crescut inima în Antal.”, relata inginerul Boricean, căruia directorul de la Reghin i-a făcut numeroase oferte de angajare. „Domnul Boricean, hai, vino la noi.”, îmi spunea. „N-am cum.”, îi răspundea, în ungureşte, inginerul de la Câmpulung.
La Cluj, la fel, trăgeau tare pentru carter diferenţial. „Ne trebuia nişte plăci de formare. Unde să le facem? Ce am văzut prin uzină? Nişte tuburi mari, care erau bune ca să fac rame de formare din ele. Le-am spus şi imediat au băgat tractoarele cu care le-au adus la Modelărie, au tăiat din ele şi am făcut o sută de rame, superior, inferior, şi le-am dus la Cluj. Când era aproape de finalizare, de omologare la ei, m-a oprit inginerul şef. Nu m-a lăsat să plec.”, şi-a amintit inginerul Boricean un moment dureros din viaţa sa. În acea zi de 8 noiembrie 1977, a fost anunţat că şi-a pierdut tatăl într-un cumplit accident.