Nu-i prima dată când Apostolii ne dau senzaţia că se ruşinează la reacţia, vădit pedagogică a Mântuitorului. Erau în ţinutul Tirului şi al Sidonului, departe de zona de siguranţă a fariseismului, şi ştiau că trebuie să păstreze calmul populaţiei pentru a fi auziţi. Modul în care Hristos tratează cererea femeii cananeence, neluând seama la ea, putea naşte o reacţie a celor din popor, marcaţi, desigur, că nişte iudei propovăduiau o lege nouă prin teritoriile lor. Orgoliile se puteau asmuţi. Insistenţa femeii, parte a credinţei sale, vindecă de necredinţă pe Apostoli. Domnul, vindecându-i fata, pune ca fundament gestului Său dumnezeiesc marea credinţă a femeii (Matei 15.28a). Şi-i vindecă de „jenă pastorală” pe Apostoli. Oricum, întregul efort misionar la care-i supune Mântuitorul e o topitoare a ifoselor lor, a îngâmfărilor de castă şi neam. Este limpede că Mântuitorul ştia care anume dintre calităţile unui om sunt valabile în construirea unei slujiri în Numele Său. Şi că, pentru a fi pe mai departe ucenicii Săi, ei au nevoie să înţeleagă că nu este suficientă credinţa cât „marea credinţă”, adăugarea încrederii ca om la credinţa pe care Dumnezeu ţi-o pune în inimă ca dar ceresc.
Suntem martorii unei lumi care se bazează şi creşte bulimic din tupeu. Şi unii cred că tupeul, cu ifosele sale răsuflate şi mediocre, poate înlocui insistenţa smerită şi motivată. Femeia cananeeancă nu cere ceva pentru sine, ci pentru fiica ei. Din această smerire de dragul copilei sale, Domnul îi înţelege sufletul, pentru că-i simte iubirea. Va face aceasta cu tatăl care cere vindecare lunatecului, cu mai marele Sinagogii din Capernaum, Iair, va face aceasta cu văduva din Nain, va face aceasta – când se zărea Golgota, în Betania, cu Marta şi Maria, fericitele surori ale celui înviat înainte de Înviere. Semn că nu simpla mărturisire de credinţă mişcă pe Dumnezeu în lucrarea Sa de partea omului, ci iubirea care o intuieşte în miezul credinţei, care măreşte ceresc valoarea credinţei. E o lecţie bună pentru cei care socotesc că doar rostirea cu tupeu a unor adevăruri de credinţă, inalienabile, de altfel, e suficientă pentru a naşte în inima celuilat credinţă iubitoare.
Suntem chemaţi mereu, ca oameni ai credinţei Ortodoxe, să dăm mărturie dragostea noastră. O dragoste lucrătoare în credinţă, adică exigentă, care cere examinări continue de conţinut. Domnul ne îndeamnă la aceasta, examinând rezistenţa femeii: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15.26). Răspunsul lui este unul tipic oricărui fariseu şi, din nefericire, îl mai auzim perorat chiar azi, la mult timp după Învierea Lui. Insistenţa femeii este dublată de inteligenţă. Răspunsul ei ne ruşinează şi pe noi care, deseori, în situaţia ei, ne oţărâm şi-L scoatem vinovat pe Dumnezeu de necazul pentru care-i facem metanie. Dacă răspunsul lui nu vine grabnic, ieşim din iubire şi inteligenţă, ne ruşinăm că am putut crede în unul ca El. Privim jenaţi cum harul Lui trece pe lângă noi şi nu-L mai recunoaştem nici când lucrează în celălalt. E sentimentul pe care-l ai atunci când se externează, zâmbind şi sănătoşi, copiii din spitalul unde pruncul tău încă se zbate între viaţă şi moarte, coridorul acela imposibil unde rabzi mai bine durerea decât bucuria celuilalt. Tainei acesteia, a credinţei răbdătoare în iubire ne cheamă Hristos Domnul să-i fim martori. A smeritei interpelări a credinţei lui Dumnezeu în noi. Întrebăm, de fapt, cu toate cananeencele, şi taţii, şi mamele lumii: „Doamne, mai ai încredere în noi şi de data asta să crezi că noi credem?”. Greu examen la care supunem mereu pe Hristos Domnul.
Pr. Constantin Necula
Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi! (Matei 15.21-28)
