Zilele trecute, am descoperit, pe o fişă de lectură, un text din Ignazio Silone, care spune aşa: „Nu pot sta între oameni care spun că aşteaptă viaţa veşnică, A Doua Venire a lui Hristos în Slavă, o lume nouă… cu aceeaşi indiferenţă cu care aşteaptă tramvaiul”. Şi m-am cutremurat. Aţi văzut cum s-au grupat interesele lumii de astăzi în jurul apocalipsei mayaşe şi cum s-a speculat drama de sfârşit a omului modern. S-a vădit, a câta oară, că lipsa de cunoaştere a Scripturii şi cultivarea fricii prin media, creşterea tensiunii sociale prin informaţii care au cutremurat continente (tzunami, uciderea copiilor din Newtown, cutremure) sau pieţe economice (aici o să avem un an cumplit) au luat locul bârfologiei de altădată, complexând sufletele noastre cu false umilinţe, rupte cu totul de smerenia Crucii Mântuitorului Hristos. La fel şi în vieţile noastre, nenorocite linii paralele la lumea ce o trăim, nu pare că mai slujim rosturilor adânci pe care le declarăm: „căutarea şi aflarea lui Iisus Hristos Cel răstignit…”. Ne-am virusat de boala declaraţiilor, a cuvintelor aruncate unii către alţii – ricoşate parcă din mantinela de venin a lumii, de boala deşteptăciunilor de context. Aşa va fi mereu, câtă vreme voim să ne punem pe noi în valoare, ca adevăr şi ştiinţă, ca unice surse de corectitutdine şi puritate. În aceeaşi vreme, e limpede că nu ne suntem indiferenţi unii altora. Cunoaştem o groază de amănunte de bârfă, însumăm în minţile noastre amănunte ale unor posibile scenarii, lăsăm sufletul nostru să rânjească satisfăcut la drama câte unuia dintre noi mai încercat, atins mai vizibil decât noi de vreo corupere spirituală.
Dacă vrem să ne revenim, ca unitate de mărturie şi acţiune, trebuie să schimbăm ceva la modul serios. Să ne luăm în serios apartenenţa la Ortodoxie, nu doar să o afişăm, să ne abţinem la concluzii asupra vieţii câte unuia din noi construite din fragmente ale „trasului cu urechea” la colţul bârfelor ce ne-au înlocuit rugăciunea, să refuzăm să predicăm prost şi nepregătit, să ne cultivăm viaţa întreagă ca una închinată Duhului Sfânt. Să refuzăm să ne ascundem micile noastre frustrări şi neîmpliniri personale în spatele câte unei „prigoane” false, adese ori creată de noi înşine prin atitudini ciudate şi rupte de vocaţia Evangheliei. Că nu va fi uşor, asta o ştim prea bine. Mântuitorul, ştiind greutatea zilei, ne spune: „fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan15.5). El ştie că nu ne-a oferit o soluţie de mântuire, ci un complex de har, iertare, făptuire şi împreună – lucrare, un mod de viaţă. Este limpede că ştiinţei creştine de viaţă i se potriveşte deplin cuvântul lui Albert Einstein: „Scara ştiinţei este ca aceea a lui Iacov: sfârşeşte la picioarele lui Dumnezeu”. Aşa putem verifica şi starea noastră. Cât timp ea ne ţine la picioarele Mântuitorului şi cât timp şedem departe, urmărind cu indiferenţă spectacolul lumii ori cultivându-ne prietenii bazate pe bârfe şi aroganţe intelectuale.
Scriu rândurile acestea înainte ca atmosfera Crăciunului să ne umple viaţa. Sigur că nu sunt cuvinte moi, îndulcite de dorinţa de a menţine o pace fondată pe fondantele din bradul sărbătorii. Sunt convins că începutul anului are nevoie de împrospătarea aerului duhovnicesc din plămânii lucrării noastre. Să ţinem unii de alţii, ca să nu pierim pe cale. Toată minciuna care ne cotrobăie inimile se va cuceri de adevăr dacă inimile noastre vor face mai des exerciţiul iubirii şi al cunoaşterii duhovniceşti. Să refuzăm să aruncăm spre celălalt micimile noastre de suflet, să cerem lui Hristos să mângâie iarăşi inimile noastre cu puterea rugăciunii lipsite de indiferenţă şi slăbită de rostirea bârfelor. Să nu mai pierdem cuvinte de dragul vorbelor, să nu ne pierdem mărturia de dragul vorbăriei fără fond. De la mic la foarte mic, niciunul dintre noi nefiind măcar mare!
Putem admite, nu, că viaţa noastră se desfăşoară pe un peron al aşteptărilor. Ne e greu destul, fiecăruia din noi, că nu le facem bine, că ne ocoleşte fericirea, că ne străbate boala ori moartea celor dragi. Ne e de ajuns durerea pierderii credinţei şi a sensurilor pe care aceasta le dădea generaţiei, familiei ori nouă, personal. Să fim atenţi la strigătul mut de durere al celui de lângă noi şi la muţenia propriei suferinţe. Mereu dispuşi să fim ai Mântuitorului cu adevărat! Altfel spus, să nu fim prinşi de indiferenţa şi bârfa celui ce aşteaptă un tramvai…
Pr. Constantin Necula
Articolul precedent