Lui Zaharia, preot la Templu, i s-a născut fecior. Da, lui a cărui soţie, Elisabeta, verişoara lui Miriam – fata lui Ioachim şi Anei care locuiesc în Ierusalim, lângă fântâna Vitezdei, era înaintată în vârstă (Luca 1.18). Lui, căruia colegii de slujire la Altarul din Sfânta Sfintelor îi cam reproşau că mai urcă treptele până la promotoriul din Sion, căci a nu avea copiii era blestem iar cel blestemat nu putea sluji Celui Preaînalt. Lui, care în ultimele nouă luni i-a mâncat tăcerea vorbirea, Îngerul pecetluindu-i buzele până ce s-a născut pruncul acesta. Era special. Ştia aceasta din modul în care venise şi, mai ales, din faptul că, întâlnindu-se soţia sa cu verişoara ei, la puţul de apă din Ein Karem, pruncul acesta, căruia-i va spune Ioan, spre disperarea legaliştilor din jur, a tresăltat când a auzit glasul salutului celor două femei. Să fie după cuvântul Domnului, „el va fi bucuria şi veselia ta şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, fiindcă va fi mare înaintea Domnului…” (Luca 1. 14-15).
Zaharia nu a mai apucat să vadă cu ochii firii toată bucuria. A pus numele puştiului, prietenul din pântec al Pruncului Ceresc şi, pe când hoarda lui Irod Antipa căuta să omoare copiii de doi ani şi mai în jos, preotul Templului, urechea ascultătoare de porunca lui Dumnezeu, prietenul Duhului Sfânt care umple de lumină Sfânta Sfintelor, nevoind să trădeze locul unde se ascunde copilul său, este ucis. Salvat de Dumnezeu într-un miez de peşteră. Doar de acolo putea să izvorască apa cea vie a Botezătorului Celui Care este Apa Vie.
De aici importanţa Naşterii Botezătorului. Cu el se naşte speranţa şi se deschide propovăduirea Mântuitorului, se descoperă prin el lumii Venirea Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Cu el se amendează mitocănia conducătorilor când ei încalcă legea lui Dumnezeu şi, oricât de mult Irodiada s-a agitat să-l ucidă, tocmai decapitarea lui în numele Adevărului îl face de neuitat şi nemuritor. Tocmai gândul că nu ai fi singur în raiul mărturisitorilor te face să gândeşti la el, proorocul şi Înaintemergătorul.
Sfântul Ioan Botezătorul aproape că nu mai are nevoie de prezentare pentru omul care citeşte şi trăieşte Scriptura. Dar pentru ceilalţi? E important că se naşte în familie preoţească aleasă, că tatăl său, Zaharia, cu amuţirea sa prevesteşte pe cel ce va prevesti pe Cel Care vine în numele Domnului? E important să le spunem că, încă aflat în pântecele maicii sale, Elisabeta, Ioan, pruncul muntenilor evlavioşi, recunoaşte pe Cel Care va urca pe Muntele Golgotei pentru ca Cerul să ni se facă mai aproape? E important să le spunem oare că iconografia ortodoxă îl aminteşte, ca un om, înveşmântat cu haine de păr de cămilă dar cu aripi de înger, în dorinţa de a-i surprinde cele două dimensiuni ale propovăduirii sale: pocăinţa şi mesagerul Întrupării lui Hristos? Poate că nu-i interesează. Dar pe noi? Pentru noi cât de mult mai contează efortul omului acestuia de a trăi vestirea ce o are de împlinit? Bunavestire a intrării în lume a Mielului lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii…
Netemător şi curat. Plin de râvnă. Smerit şi eficace. Plecându-se dinaintea Cerului. Ascultându-i mărturia. E primul ce vede pe Fiul în lumina adevărată. Şi aude Tatăl mărturisind. Şi Duhul Sfânt îi zvântă oboseală într-o bătaie de aripă de porumbel.
De 2000 de ani capul Sfântului Ioan Botezătorul se rostogoleşte pe pământ, glasul său înfierând Irozii. Doar ei cred că pot scăpa, decapitând vestitorii Adevărului. Pentru că Hristos Domnul ţine în Inima Sa, întru veşnicie, prieteniile. Umple cerul cu ele! Mântuie pentru prietenie!
Pr. Constantin Necula, Sibiu
Aşa a făcut Domnul în ziua în care s-a îndurat de mine… (Luca 1.25)
