Eleganța excursioniștilor însoțiți de câte un coleg cu aparat de fotografiat, datorită căruia avem mărturii prețioase ale unor timpuri cu oameni mai frumoși decât cei ai zilelor noastre, contrasta cu dificultatea și spectaculozitatea drumului printr-unul dintre locurile de poveste ale României: Cheile Dâmbovicioarei. În urmă cu un secol și mai bine, drumețiile la Dâmbovicioara – și, în general, drumețiile – erau un eveniment în viața unui om și asta se simte și din imaginile păstrate, cu turiști îmbrăcați ca de sărbătoare. Și gazetarii de odinioară au fost fascinați de acest traseu, pe care l-au plasat între cele mai atractive din România. Vă propunem în continuare un pitoresc reportaj de călătorie, care descrie drumul, „prea puțin umblat”, ce duce spre peșteră, pe care corespondentul Ziarului Științelor și Călătoriilor l-a parcurs în 1932. „Spre Dâmbovicioara” este titlul articolului din care preluăm fragmentele referitoare la călătoria care i-a trezit vizitatorului zonei noastre senzații tari.
- Presa de turism a vremii: „Rareori se pot întâlni asemenea priveliști, care să impresioneze pe excursionist prin măreția lor”
„Drumul e singuratic și, intrând în defileu, e atât de strâmt, că abia poate încăpea o mașină. Ciudată și, totodată, măreață priveliște e această vale numită „Cheile Dâmbovicioarei”, cu care România se poate mândri, căci puține sunt țările care să posede asemenea priveliști încântătoare.
Valea e îngustă, iar de o parte și de alta se ridică pereți stâncoși de înălțimi uriașe, deasupra cărora cerul de-abia se mai zărește. Ai impresia că te afunzi într-o mină, din care nu mai speri să ieși. Din toate părțile îți „rânjesc” pereți stâncoși, pe ieșiturile cărora se văd brazi ce par că sunt țintuiți pe acele stânci colțuroase, care planează deasupra drumețului, făcându-l să se înfioreze la gândul că, desprinzându-se de acolo, s-ar prăvăli peste el, omorându-l.
Într-adevăr, sunt înspăimântătoare aceste stânci care, din moment în moment, s-ar putea prăvăli cărând după ele bolovani, ierburi și copaci smulși în rostogolirea lor. Pe alocuri se văd urme ce denotă că, uneori, frânturi de stânci și bolovani se prăvălesc din înălțimi, barând drumul și îngreunând cursul șopotitor al pârâului.
Privind în sus, spre brazii înfipți pe marginea stâncilor, te miri și aproape că nu-ți vine să crezi cum de pot crește în piatră. Și, totuși, cresc. Cresc, dar existența lor e de scurtă durată, căci, la primul vânt mai vijelios, sunt smulși cu rădăcină cu tot. De aceea celor care cutreieră munții le este dat să vadă, deseori, brazi și molizi falnici culcați la pământ.
Tot înaintând spre inima muntelui, dai într-un luminiș în care se află satul Peștera Dâmbovicioara. E ultimul cătun până la peșteră. Apoi valea iar se strâmtează și, după puțin timp, ajungi la peșteră. Pârâiașul, însă, își are izvorul mai sus, de unde vine – cale lungă -, străduindu-se să răzbată prin păduri dese și neumblate.
Câteva trepte suie până la gura peșterii reci și întunecoase. Chiar de la intrare, temperatura e scăzută și întunericul predomină. Dacă n-ai vreo torță sau alt mijloc de luminat, riști să nu vezi nimic și să te lovești de numeroasele stalactite și stalagmite. În interiorul peșterii, cu galerii întortocheate, se văd figuri ciudate de calcar. Unele au asemănarea unui animal, altele seamănă cu un obiect sau un corp oarecare, altele au diferite înfățișări, într-adevăr, curioase.
Aceste figuri de calcar, împreună cu stalactitele și stalagmitele, își profilează – la lumina tremurătoare a faclei – umbrele lor gigantice pe pereții negricioși, formând un tablou de o ciudățenie înfricoșătoare, care, fără să vrei, te face să-ți fie teamă și să te înfiori. Deși nu ești singur, totuși, o teamă inexplicabilă te cuprinde și ai impresia că te urmărește cineva sau că te afunzi într-un abis. Nu-i nimeni și numai tăcerea adâncă – întreruptă de vorbele însoțitorilor – îți cauzează asemenea impresii fantasmagorice.
Pe pereți se preling șuvițe de apă și un aer umed și înecăcios te întâmpină la tot pasul. Peste tot se văd iscălituri; unele mai de curând, altele aproape șterse de vreme. La intrare sunt foarte numeroase și se disting bine. Ba au sub ele și data când au fost scrise sau săpate cu briceagul sau alt obiect tăios. Sunt unele a căror vechime te surprinde și poate că de mult își dorm somnul de veci acei care și-au lăsat numele ca semn al trecerii lor pe acolo.
Numele acestea, enorm de multe, afirmă, odată, mai mult că Peștera și Cheile Dâmbovicioarei au fost și vor fi un punct de mare atracție al iubitorilor de natură și frumos. Rareori se pot întâlni asemenea priveliști, care să impresioneze într-atâta pe excursionist prin măreția lor.
După vizitarea peșterii, călătorul se întoarce pe același drum, admirând încă o dată mărețele opere ale neîntrecutului creator, natura, care a dăruit României sumedenie de peisaje minunate, afirmând-o ca o țară de un pitoresc de care prea puține țări se bucură.
Nimeni nu se vede în apropierea peșterii. Numai pârâiașul se aude șoptind în drumul său spre Dâmbovița, surioara lui mare. Trecând din nou prin satul Peștera Dâmbovicioara, ți-e aproape imposibil să nu te gândești puțin și la locuitorii liniștiți ai acestui cătun, răsfirat pe marginile văii pustii. Vara e plăcut și mai întâlnești, ici și colo, câte un sătean mergând singur, pe jos sau ducând de căpăstru un cal de munte, pe spinarea căruia se văd desagi. Când nu întâlnești pe nimeni, pârâiașul ce se strecoară printre pietre îți este prieten tot timpul.
Dar, către sfârșitul lui august, când ploile reci și plictisitoare se întețesc și cerul stă zile întregi posomorât, oamenii se răresc și vremea se înăsprește. Un vânt rece și tăios suflă biciuindu-ți obrajii cu picurii de ploaie reci ca gheața. Iarna își arată colții prea devreme și zăpada nu întârzie să cadă din abundență, acoperind casele, brazii și stâncile; apa își oprește cursul din cauza gerului. Totul pare că doarme sub povara stratului gros de zăpadă și o singurătate de nedescris domnește peste întregul ținut. Dar viscolul ce vântură zăpada și se strecoară țiuind printre brazi și pereții stâncoși întrerupe cu vuietul său tăcerea mormântală înfiorătoare. Deseori, viscolind prea mult, locuitorii cătunului sunt nevoiți să stea în casă zile și chiar săptămâni întregi, fără a da ochii unul cu altul. Numai fumul, ce iese molatic din coșuri, spune că oamenii dinăuntrul caselor mai trăiesc.
În acea pustietate, glasul clopotelor nu se aude niciodată, fiindcă locaș pentru închinăciune nu există. Sătenii pioși se roagă Atotputernicului în fața icoanelor din perete sub care arde neîncetat o candelă, unica licărire sacră, ce luminează sufletele credincioșilor din acea vale întunecoasă și pustie.
Când troienește și brazii se încovoaie trosnind, satul doarme sub zăpadă departe de zgomotul și viața zbuciumată a orașelor. Când primăvara revine, totul se trezește, însă, la viață și aspectul plaiurilor muscelene se schimbă cu desăvârșire. Munca omului și bogăția pământului asigură recolte îmbelșugate și, grație lor, ținutul înflorește din plin.”, este un fragment al articolului scris de Emil Iencek.