Venirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România, în mai 1866, nu a fost doar un episod de politică dinastică, ci începutul unei transformări profunde, lente și temeinice, prin care un stat fragil își căuta locul în Europa modernă. Tânărul principe, format în spiritul rigorii prusace, aducea cu sine nu doar prestigiul unei familii domnitoare, ci și o concepție despre conducere întemeiată pe ordine, disciplină și responsabilitate. Domnia lui, întinsă pe aproape o jumătate de secol, va coincide cu momentele decisive ale afirmării României: adoptarea Constituției din 1866, cucerirea independenței și proclamarea regatului.
Dar, dincolo de aceste borne politice majore, începuturile domniei lui Carol I sunt marcate de o preocupare constantă și, într-un fel, surprinzătoare pentru un prinț străin: dorința de a cunoaște nemijlocit țara. Într-o epocă în care distanța dintre conducător și supuși era adesea rigidă și formală, Carol a ales să străbată țara, să observe, să asculte și să compare. În acest proces de descoperire, Câmpulungul și Muscelul aveau să devină nu doar repere geografice, ci veritabile repere afective și simbolice.
1866 – prima întâlnire a lui Carol cu Câmpulungul
La scurt timp după sosirea sa în România, adresându-se în 1866 locuitorilor orașului Pitești, Carol își definea, cu o solemnitate care trăda conștiința misiunii asumate, noua identitate: „Din minutul în care am pășit pe pământul noii mele patrii, am devenit român; viața mea întreagă o voi consacra pentru fericirea românilor și pentru prosperitatea lor, care de acum înainte au devenit compatrioții mei.” Această declarație, departe de a fi o simplă formulă retorică, va fi urmată și de un program concret: cunoașterea directă a țării.
Astfel, călătoriile întreprinse în primii ani de domnie devin adevărate instrumente de guvernare. Descrise în volumul „Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (1866-1876)”, aceste călătorii nu sunt doar deplasări oficiale, ci experiențe de contact direct cu realitatea unei societăți diverse, încă fragmentate, în care tradiția și modernitatea coexistau tensionat.
În acest cadru se înscrie și prima călătorie a lui Carol I în toamna anului 1866 la Câmpulung. Drumul din ziua de 1/13 octombrie 1866 spre Câmpulung, parcurs în condiții dificile timp de opt ore, este descris ca fiind „foarte greu, dar foarte pitoresc, și care adeseori oferă priveliști întinse asupra lanțului Carpaților și atinge un șir de sate frumoase, locuințe solide și bine îngrijite ale unor țărani de munte avuți”. Această observație nu este întâmplătoare: ea relevă interesul principelui pentru structura socială și economică a regiunii.
Domnitorul Carol I în 1867. Fotografie de Carol Popp de Szathmari.
Sosirea la Câmpulung este pentru noul venit momentul unei revelații: „un oraș frumos, în mijlocul munților, unde i se pregătește o primire cordială; seara, după masă, iluminație” („Din carnetul de turist al regelui Carol I”, București, 1914). Dincolo de ceremonialul primirii, ceea ce îl impresionează profund este atmosfera locului, acea combinație subtilă între natură și viață umană care definește spațiul muscelean. Carol rămâne uimit și încântat de frumusețea așezării, socotită de localnici „un odor strălucitor al României.”
Această primă întâlnire nu rămâne fără urmări. Ea fixează în memoria principelui imaginea unui loc privilegiat, care va reveni constant în preocupările sale ulterioare.
Vizita din 1868 la Câmpulung: de la admiraţie la acţiune
Vizita întreprinsă între 19/31 iulie și 24 iulie/5 august 1868 la Câmpulung și în Muscel, când Carol face „o excursie în munți, spre orașul Câmpulung și bogatul și frumosul Rucăr”, marchează o schimbare de perspectivă. Dacă în vizita din 1866 predomină impresia estetică și emoțională, acum observația devine mai analitică, mai orientată spre identificarea problemelor și a soluțiilor.
Excursia în zona Câmpulung-Rucăr îi oferă lui Carol ocazia de a constata contrastele regiunii: pe de o parte, o economie locală activă, bazată pe exploatarea lemnului și pe o industrie casnică dezvoltată; pe de altă parte, o infrastructură deficitară. În volumul „Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (1866-1876)”, această contradicție este exprimată limpede: „drumurile rele” contrastează cu existența unui „comerț înfloritor cu lemne” și a unei industrii în care „covoare frumos țesute și costume se găsesc aproape în fiecare casă”.
Reacția domnitorului nu se limitează doar la constatare, ci caută soluții concrete. Locuitorii îi cer construirea unui drum spre Transilvania, iar răspunsul său, deși prudent, este ferm. Răspunzând urărilor de bun venit ale primarului din Câmpulung, domnitorul preciza: „Cu a dv. îngrijire și cu brațele locuitorilor, sper în curând a avea acest drum atât de dorit și folositor pentru țară”. Aceeași promisiune o face Carol și locuitorilor din Dragoslavele, în cuvântul de răspuns la discursul rostit de primarul de aici: „Primirea voastră mă face mai mult a mă îngriji de traiul vostru cel bun, care e și fericirea mea”.
Carol Popp de Szathmari – „Damele din Câmpulung la primirea Î. S. Domnitorului”. Fotografie din „România. Album al M. S. domnitorului Carol I”, 1869.
Mai mult, Carol se implică direct în studiul traseului, străbătând regiunea călare, alături de ingineri, pentru a identifica varianta optimă. Această implicare personală, rară pentru un suveran al epocii, reflectă concepția sa despre guvernare ca responsabilitate practică. În anul următor, lucrările la șoseaua Câmpulung – Giuvala sunt inițiate, folosindu-se trupe de geniu și specialiști italieni. Astfel, vizita din 1868 devine un moment de tranziție: de la contemplarea unui peisaj la transformarea lui prin intervenție umană.
1875 – Câmpulungul este atât de aproape să devină o reşedinţă princiară de vară
Revenirea lui Carol I la Câmpulung, în primăvara anului 1875, nu mai are nimic din caracterul exploratoriu al primelor sale două călătorii. De această dată, domnitorul revine într-un loc pe care îl cunoaște, îl apreciază și, mai mult decât atât, îl ia în calcul pentru un proiect de durată. Însoțit de Elisabeta, el aduce cu sine nu doar fastul Curții, ci și intenția clară de a evalua în mod concret posibilitatea stabilirii unei reședințe princiare de vară în acest oraș de la poalele Carpaților.
Alegerea Câmpulungului ca loc de desfășurare a festivităților de 10 mai 1875 – ziua simbolică a monarhiei române – are, în sine, o semnificație profundă. Este pentru prima dată când această sărbătoare, care marca urcarea pe tron a lui Carol și, implicit, începutul unei noi epoci politice, este celebrată departe de București, într-un spațiu montan, aproape rural, dar încărcat de tradiție. În „Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (1866-1876)”, momentul este consemnat într-un ton sobru, dar sugestiv: „Aniversarea suirii principelui pe tron se sărbătorește, de astă dată, în munți, la Câmpulung-Muscel și, prin aceasta, serbarea are o deosebită înfățișare populară. Din păcate, vremea e foarte neprielnică, principele și principesa, care proiectaseră o excursiune, abia au putut ajunge până la mănăstirea Nămăești”.
Această sărbătorire din 10 mai 1875 exprimă, în fapt, o apropiere deliberată a monarhiei de țară, o încercare de a muta, chiar și temporar, centrul simbolic al puterii într-un spațiu perceput ca autentic românesc. Spre deosebire de Bucureștiul încă marcat de influențe orientale și de contraste sociale evidente, Câmpulungul oferea imaginea unei comunități echilibrate, în care tradiția și ordinea se îmbinau armonios. Orașul, așa cum îl vede Carol – și cum îl vor descrie ulterior martorii epocii – este unul luminos și curat. Străzile umbrite de arbori, casele înconjurate de grădini, abundența florilor și liniștea generală creează impresia unui spațiu ordonat și sănătos.
În acest context, ideea unei reședințe princiare apare ca o consecință firească. Pentru Carol și Elisabeta, problema unei locuințe de vară care să ofere confort devenise o necesitate reală. Bucureștiul, cu clima sa toridă și praful omniprezent, era greu de suportat în lunile de vară. Alternativa unui oraș de munte, cu aer curat și temperaturi moderate, devenea tot mai atractivă.
Câmpulungul părea să răspundă tuturor acestor cerințe. În plus, poziția sa geografică, apropierea de trecătorile carpatice și legătura cu Transilvania îi confereau o valoare strategică suplimentară. Nu era doar un refugiu estival, ci putea deveni un veritabil centru de iradiere a autorității regale într-o zonă de frontieră.
Vizita din mai 1875 capătă astfel un caracter dublu: pe de o parte, festiv și reprezentativ, prin serbările organizate; pe de altă parte, discret și pragmatic, prin evaluarea terenurilor și a posibilităților de construcție.
În această vizită, perechea princiară a fost găzduită la Câmpulung în casa lui Sterie Steriu, unul dintre fruntașii orașului, ceea ce indică implicarea elitei locale în acest moment de potențială transformare.
Cu toate acestea, dincolo de entuziasmul festiv și de farmecul locului, proiectul întâmpină un obstacol neașteptat. Comunitatea locală, în special proprietarii de terenuri – moșnenii puternic atașați de pământurile lor – nu manifestă disponibilitatea necesară pentru a facilita instalarea reședinței princiare. Motivele exacte rămân, în parte, nu foarte clare: poate o neîncredere a localnicilor față de autoritatea centrală, poate dorința lor de a păstra structura tradițională a proprietății, poate chiar o anumită autonomie locală greu de conciliat cu prezența Curții regale.
Cert este că această lipsă de „bunăvoință și inimi înțelegătoare”, cum menționează o mărturie a epocii, îl determină pe Carol să renunțe la proiect . Decizia este, în sine, revelatoare pentru caracterul său: în loc să impună autoritar o soluție, preferă să respecte realitatea locală și să caute o alternativă.
Această alternativă va fi Sinaia. Alegerea, făcută în același an 1875, se va dovedi decisivă pentru istoria României. Acolo va fi construit Castelul Peleș, iar localitatea va deveni, treptat, reședința de vară a familiei regale și unul dintre simbolurile modernității românești. Privit retrospectiv, momentul vizitei din 1875 apare ca o veritabilă răscruce. Pentru o scurtă perioadă, Câmpulungul a fost nu doar în atenția, ci aproape în planurile concrete ale domnitorului. Faptul că această posibilitate nu s-a materializat nu diminuează importanța episodului; dimpotrivă, îl încarcă de o anumită melancolie istorică.
Vizita domnitorului Carol I la mănăstirea Pasărea, 20 iunie 1869 – acuarelă de Amedeo Preziosi, Muzeul Național Peleș.
În acele zile, când serbarea de 10 mai anima orașul, când muzica și luminile transformau Câmpulungul într-o scenă a regalității, nimeni nu putea ști că se află în fața unei oportunități care nu se va mai repeta. Și totuși, în liniștea care a urmat după plecarea suveranilor, orașul a rămas același – frumos, ordonat, dar lipsit de destinul pe care ar fi putut să-l aibă.
Impactul unei decizii locale asupra Câmpulungului
După anul 1875, când hotărârea de a fixa reședința de vară la Sinaia închidea discret, dar definitiv, capitolul „Câmpulung” din proiectele regale, prezența lui Carol I în Muscel nu a încetat cu totul, dar și-a schimbat profund natura. Dacă până atunci venirea domnitorului în acest oraș de munte fusese însoțită de emoție, de așteptare și chiar de o promisiune nespusă, după acest moment vizitele sale devin mai rare, mai sobre, lipsite de fastul și de vibrația simbolică de altădată.
Refuzul din 1875 al câmpulungenilor ca domnitorul Carol să-și stabilească aici reședința de vară, va deveni, în timp, un motiv de reflecție și de regret. Intelectuali locali, ca profesorul Ion Nicolaescu-Bughianu de la Școala Normală „Carol I” sau preotul Ioan Răuțescu, cunoscut monograf al Câmpulungului, vor considera că orașul a ratat o oportunitate istorică, exprimându-și dezamăgirea în termeni aproape elegiaci: „Norocul cel mare l-am pierdut și, poate, pentru totdeauna”.
Compararea destinului Câmpulungului cu cel al Sinaiei este inevitabilă. Alegerea Sinaiei a generat o dezvoltare spectaculoasă, transformând-o într-un simbol al regalității și al modernității. În schimb, Câmpulungul a rămas un oraș important, dar fără rolul central pe care l-ar fi putut avea.
Primele vizite ale lui Carol I în Muscel, privite în ansamblu, nu sunt simple episoade de itinerar. Ele reprezintă momente de decizie, în care se intersectează viziunea unui conducător și opțiunile unei comunități. În această întâlnire dintre voință și context, istoria a ales un anumit drum. Dar, pentru o clipă, din toamna lui 1866 și până în primăvara lui 1875, Câmpulungul a fost foarte aproape de a deveni inima verii regale a României.
Notă:
În vizita din 1868, la Câmpulung și în Muscel, pictorul și fotograful Carol Popp de Szathmari l-a însoţit pretutindeni pe domnitorul Carol, fiind un adevărat ghid al acestuia. Fotografiile făcute de Szathmari, cu acest prilej, au fost introduse în lucrarea sa monumentală „România. Album al M. S. domnitorului Carol I” (1869). Albumul conţine 60 de fotografii şi a fost dăruit chiar de Szathmari suveranului României. Un exemplar se păstrează la Biblioteca Academiei Române, iar un altul se află la Biblioteca Națională a Franței de la Paris.