Defilare pe Bulevardul „Pardon”cu ocazia Zilei naționale a României. Câmpulung, 10 Mai 1941.
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, anul 1944 a marcat intensificarea războiului aerian asupra infrastructurii militare și industriale a României, iar Bucureștiul a devenit ținta predilectă a bombardamentelor anglo-americane. Ziua de 4 aprilie 1944 a rămas în memoria colectivă ca un moment de cotitură: distrugerile masive, pierderile de vieți omenești și paralizarea parțială a activității administrative din Capitală au determinat autoritățile să ia măsuri urgente pentru protejarea instituțiilor statului. Printre aceste măsuri s-a numărat evacuarea parțială a unor ministere și servicii centrale către localități considerate mai sigure: Câmpulung, Târgoviște, Sinaia. Alegerea nu a fost întâmplătoare: era nevoie de orașe ferite de bombardamente, cu acces relativ facil din Capitală, dar suficient de retrase pentru a permite continuarea activității administrative.
Logistica evacuării. Transportul personalului, al arhivelor şi organizarea activităţii ministeriale la Câmpulung
Evacuarea parțială a unor ministere din București, după bombardamentele din primăvara anului 1944, a fost rezultatul unor măsuri administrative planificate în regim de urgență. Experiența bombardamentelor asupra centrelor urbane europene determinaseră deja autoritățile române să elaboreze proceduri pentru dispersarea instituțiilor statului.
Relocarea nu a însemnat mutarea integrală a ministerelor, ci transferul selectiv al unor compartimente funcționale, împreună cu personalul indispensabil și documentația operativă. Obiectivul era menținerea continuității administrative, nu reproducerea completă a structurii instituționale din Capitală.
Deplasarea funcționarilor s-a realizat, în principal, pe cale feroviară. În 1944 transportul feroviar era singurul mijloc capabil să asigure mutarea rapidă a unor grupuri numeroase de persoane, împreună cu bagaje voluminoase și materiale administrative. Personalul era evacuat pe compartimente sau servicii, în funcție de prioritățile stabilite de conducerea ministerelor. Funcționarii primeau ordinele de deplasare, cu indicarea localității de destinație și a instituției sau clădirii în care urmau să își continue activitatea.
Două cupluri într-un moment de destindere, în vremuri de război. Câmpulung, 5 octombrie 1941
În practică, evacuarea din București s-a desfășurat în etape, în funcție de evoluția situației militare și de capacitatea de transport disponibilă. Un element esențial al evacuării l-a constituit transferul documentelor. În condițiile războiului aerian, pierderea arhivelor curente ar fi paralizat activitatea instituțiilor, motiv pentru care transportul acestora a avut prioritate. Nu toate arhivele erau mutate. În mod obișnuit, se transferau: registrele curente de evidență, corespondența activă, dosarele aflate în lucru, echipamente de birou indispensabile (mașini de scris, ștampile, registre, formulare) etc.
Documentele erau ambalate în lăzi de lemn sau cutii sigilate, etichetate pe servicii și transportate împreună cu personalul responsabil de ele. Această organizare permitea reluarea rapidă a activității la locul de destinație.
Cazarea şi integrarea personalului evacuat
Odată ajuns la Câmpulung, personalul evacuat nu dispunea de sedii ministeriale propriu-zise. Activitatea a fost organizată prin adaptarea spațiilor deja existente: clădiri administrative locale, unități de învățământ, spații puse la dispoziție temporar de autoritățile locale, locuințe private transformate în birouri provizorii etc. Distribuirea spațiilor se făcea în colaborare cu administrația locală, care avea obligația de a facilita instalarea personalului evacuat.
Evacuarea administrativă a generat o creștere vizibilă a populației temporare a orașului Câmpulung în 1944, ceea ce a produs modificări în ritmul vieții urbane: intensificarea corespondenței, creșterea activității instituțiilor publice și multiplicarea evenimentelor culturale. Această transformare este confirmată de mărturii ale contemporanilor (de exemplu, amintirile scriitorilor Pericle Martinescu și Tudor Opriș) care descriu Câmpulungul ca pe un centru neobișnuit de activ din punct de vedere intelectual în timpul războiului.
Scopul fundamental al evacuării a fost menținerea funcționării aparatului de stat. Prin transferul selectiv al personalului și documentelor, ministerele și-au putut continua activitatea, chiar dacă într-o formă redusă și dispersată.
De ce Câmpulung?
Câmpulungul a fost una dintre destinațiile privilegiate ale refugiului din București în anul 1944. Orașul, cu tradiție culturală și atmosferă liniștită, a fost perceput ca un spațiu protejat, situat în afara principalelor rute aeriene vizate de bombardamente.
O scenă familială înaintea schimbării de regim de la 23 august 1944. Câmpulung, 17 august 1944.
Câmpulungul avea mai multe avantaje care îl recomandau pentru un asemenea rol. Era un oraș relativ mic, dar bine organizat, cu o infrastructură administrativă funcțională și cu o viață culturală deja activă. Poziția sa geografică, la adăpostul dealurilor subcarpatice, îl făcea mai puțin expus atacurilor aeriene.
În amintirile sale din volumul „Întâmplări și oameni. Itinerarul unui destin” (2001), scriitorul Tudor Opriș descrie orașul ca fiind „micul, dar curatul şi poeticul Câmpulung-Muscel”, subliniind că nu fusese vizat de „pustiitoarele bombardamente ale aviaţiei anglo-americane” și devenise un loc de concentrare al activităților culturale și educative în timpul războiului.
Printre instituțiile mutate temporar la Câmpulung s-a numărat și Ministerul Propagandei Naționale, împreună cu funcționari, redactori, profesori și colaboratori ai diverselor structuri culturale aflate sub tutela sa. Prezența tuturor acestora a schimbat profund atmosfera orașului din primăvara anului 1944 până în luna august a aceluiași an.
Potrivit mărturiei lui Tudor Opriș, la Câmpulung au venit din București numeroși intelectuali legați de Oficiul de Educație a Tineretului Român, precum și membri ai colegiului de redacție al „Revistei Tineretului”, publicație centrală de îndrumare literară pentru elevii de liceu. Prezența lor nu a fost una pur formală. Ei participau la conferințe, cercuri literare, întâlniri culturale și activități educative cu elevii, transformând orașul într-un veritabil centru intelectual temporar:
Micul, dar curatul şi poeticul Câmpulung Muscel, izolat de pustiitoarele bombardamente ale aviaţiei anglo-americane, devenise un centru al activităţilor de vară cu elevii, la recomandarea lui I. C. Petrescu, ministru subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, muscelean prin origine şi legat de oraş, unde a absolvit Şcoala Normală. Recomandarea fusese făcută în urma sugestiei bunicului meu, cărturarul Ioan Gh. Marinescu, primarul oraşului, fostul său profesor şi director.
La Câmpulung-Muscel erau invitaţi o serie de profesori şi funcţionari ai Ministerului Propagandei Naționale, legaţi de Oficiul de Educaţie a Tineretului Român (O.E.T.R.), reputaţi critici şi scriitori care făceau parte din colegiul de redacţie al „Revistei Tineretului”, publicaţie centrală de îndrumare literară a elevilor liceeni, în conducerea căreia se găseau, printre alţii, Arghezi, Cioculescu, Streinu, Philippide, Perpessicius, Ion Creţu.
Pe de altă parte, o dispoziţie a ministerului, din timpul războiului, cerea ca toţi elevii aflaţi într-o localitate în timpul vacanţei de vară să presteze o muncă de folos obştesc pe măsura vârstei şi aptitudinilor, în urma căreia primeau o adeverinţă de activitate fără de care nu era cu putinţă înscrierea în următorul an şcolar. Ca elev de liceu, m-am înscris şi eu la cercul de literatură condus de câţiva profesori secundari, fiind premiat pentru o conferinţă despre poetul Aron Cotruş.
Câmpulung – un loc de întâlnire al elitei literare româneşti în 1944
Prezența simultană la Câmpulung în 1944 a funcționarilor ministeriali, a intelectualilor și a elitei literare a produs o convergență socială rar întâlnită. Orașul de provincie devenea un spațiu de întâlnire între administrația statului și lumea culturală de vârf. Această concentrare de personalități era excepțională pentru un oraș de dimensiuni modeste și reflectă amploarea transferului de activitate din Capitală.
La plimbare pe Bulevardul „Pardon”. Câmpulung, 1945.
Pentru tinerii locali sau pentru cei aflați temporar la Câmpulung, experiența a fost decisivă. Tudor Opriș își amintește că aceste întâlniri i-au influențat orientarea profesională și i-au deschis drumul spre viața literară:
Îşi petrecea aici concediul ori trăgea câte-o „raită” profesorul de filosofie Virgil Bogdan (fiul lui G. Bogdan Duică) care, împreună cu profesorul universitar de franceză N. I. Popa din Iaşi, cu poetul local Mihai Moşandrei şi cu vestitul Père Merloz din misiunea culturală franceză, a creat un cerc de conferinţe în limba lui Racine, privit „strâmb” de comandatura germană şi apărat cu vitejie de bunicul meu [Ioan Gh. Marinescu], nu o dată chemat la ordine (după fiecare conferinţă ţinută în sala primăriei se cânta „Marseilleza”, cu toate că misiunea reprezenta guvernul generalului Pétain).
Lor li se adăugau profesorul de latină Constantin Gerota (director în Ministerul Educaţiei Naţionale), profesorii de română Napoleon Creţu, Alexandru Ionescu, Paul Papadopol etc. La şedinţele noastre participau Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu – profesori secundari şi critici literari de notorietate, Alexandru Philippide, Ernest Bernea şi Pericle Martinescu, pe atunci funcţionari la Ministerul Propagandei Naționale, şi poeţi în plină glorie, scriitorii câmpulungeni Mihai Moşandrei, Tudor Muşatescu şi, mai rar, Ion Barbu (matematicianul Dan Barbilian), când catadicsea să coboare de la Rucăr.
Concluzie
Evacuarea parțială a ministerelor la Câmpulung în anul 1944 reprezintă unul dintre episoadele discrete, dar semnificative, ale istoriei administrative și culturale a României în vreme de război. Determinată de necesitatea supraviețuirii instituționale după bombardamentele devastatoare asupra Bucureștiului, relocarea a transformat temporar un oraș de provincie într-un spațiu de continuitate a aparatului de stat și a vieții intelectuale. Prezența funcționarilor, profesorilor și scriitorilor a generat o concentrare neobișnuită de activitate administrativă și culturală, demonstrând capacitatea societății românești de atunci de a se adapta în condiții extreme.
Pentru câteva luni decisive, Câmpulungul nu a fost doar un refugiu, ci un loc unde administrația, educația și cultura au continuat să funcționeze, în pofida războiului. Această paranteză istorică, deschisă de bombardamentele din 4 aprilie și închisă de schimbările politice din august 1944, rămâne o mărturie a capacității de a salva instituții, dar și a vitalității culturale în vremuri de criză.
Notă:
Fotografii din colecția Adrian Săvoiu