Într-o fotografie făcută la Câmpulung în anul 1905, pe care am publicat-o în albumul „Chipuri de odinioară din Muscel”, publicat la Editura Ars Docendi, ni se înfăţişează un elev premiant de la Şcoala Primară nr. 1 din oraş. În mâna dreaptă acesta ţine o coroniţă, ca semn al succesului, iar în cea stângă cărțile primite la premiu. Numele micului premiant: Dan Barbilian.
Cu ani înainte de această clipă imortalizată de fotograf la Câmpulung, tatăl premiantului, care se numea Constantin Barbu, se înscrisese la Seminarul „Nifon“ din Bucureşti. Dirigintele clasei, profesor de latină, a constatat cu uimire că în clasa lui are mai mulţi elevi cu acelaşi nume – Barbu. Asta îl încurca peste măsură și, mângâindu-şi bărbia („barbilia“ în limba latină), l-a botezat pe loc pe Constantin Barbu, spunându-i: „Am să te trec în catalog drept Constantin Barbilian!“
Curios, dar tânărul şi-a păstrat acest nume – Barbilian – şi la Facultatea de Drept din Bucureşti şi în cariera de magistrat. Când i s-a născut copilul Dan, temându-se de gura lumii, nu a avut curajul să-şi înscrie nou-născutul la oficiul stării civile cu numele de familie Barbu, pe care acum nu i-l mai ştia nimeni, ci cu cel de împrumut: Barbilian. Mai târziu acest apelativ n-a plăcut niciodată lui Dan, viitorul poet, pentru că îl considera ca având ceva „lăutăresc în sunet“. Drept urmare la debutul din anul 1919 în revista „Sburătorul”, la sugestia criticului E. Lovinescu, Dan Barbilian şi-a luat numele bunicului său: Ion Barbu.
Copilul Dan Barbilian, căruia – se spune – că i se putea anticipa geniul, avea o ciudată spaimă de lume şi o proverbială ursuzenie. Studiile, făcute la Câmpulung şi în mai multe localităţi din ţară, urmându-şi tatăl, ni-l arată – mai ales în ultimii ani de liceu – ca mai apropiat de viaţa boemă decât de carte. Prieteniile însă pe care le-a legat acum, îndeosebi cu Tudor Vianu şi Mihai Moşandrei, colegii săi de la Liceul “Gh. Lazăr” din Bucureşti, au rămas dintre cele mai trainice.
Prietenia lui Dan Barbilian/Ion Barbu cu poetul Mihai Moşandrei a durat toată viaţa. S-au cunoscut în anii copilăriei la Câmpulung, în Casa Nanilor, o clădire frumoasă construită în secolul al XIX-lea şi restaurată ulterior de medicul-savant, profesorul Ion Nanu-Muscel. În grădina acestei case doi copii de vreo opt-nouă ani – Dan Barbilian şi Mihai Moşandrei – dădeau buzna în grădiniţa cu trandafiri de dulceaţă şi cu fluturi viu coloraţi, unde descopereau un paradis terestru:
„Era o zi superbă de vară, uşa de la scară, în stejar masiv, se deschidea scârţâind foarte greu; în lumina ei, îmi apărea primul meu prieten de jocuri, Dan Barbilian, unul şi acelaşi cu poetul de mai târziu, Ion Barbu. Mă lua de mână. Din verandă furam două taburele şi dădeam buzna în grădiniţa cu trandafiri de dulceaţă, cu fluturi viu coloraţi – parcă de căldura verii, cu tot felul de gângănii şi melci. La brusca noastră intrare, după câteva iuţi acrobaţii printre tulpinile trandafirilor, codiţele roşii şi privighetorile se făceau nevăzute. Cei doi băietani, în vârstă de opt-nouă ani, schimbau între ei primele întrebări în legătură cu ştiinţele naturii. Ochii lor proaspeţi şi sensibili erau uimiţi de viaţă, de multiforma ei varietate; dar gândurile ştiinţifice se spulberau deodată repede, schimbate pe zmee turceşti din hârtie îndoită, şi care trebuia să se înalţe deasupra uliţei pe care nimeni nu circula la acea oră, sau vântul hai-hui, iar alteori doar noi pentru a scotoci prin buzunare arşicele sau ichiurile îngreunate de plumb” (Mihai Moşandrei, „Casa amintirilor”).
Pentru Mihai Moşandrei imaginile întipărite pe retină în vremea aceea i-au rămas mereu proaspete, aşa cum apar în manuscrisul „Casa amintirilor”, ce mi-a fost dăruit de poet şi pe care l-am publicat în volumul „File regăsite” la Editura Ars Docendi, 2006. Cu tenul alb, cu părul bogat, cu profilul de o mare fineţe aristocratică, Dan Barbilian, primul prieten câmpulungean al lui Moşandrei, atrăgea întotdeauna atenţia:
„Un al treilea copilandru, ce cu regularitate şi el urca treptele sub care viespile îşi agăţaseră cuiburile, şi pe care încă de la scară îl întâmpinau ficuşii înalţi şi subţiri, – era Dan Barbilian. E cel care toată viaţa lui de o adâncă şi înaltă spiritualitate a şovăit între poezie şi matematici, nebănuind atunci că generoasele Parce îi aruncaseră înainte pe amândouă aceste zaruri, făurite nu din bronz, nici din argint, ci din aur strălucitor şi greu. L am cunoscut încă din clasele primare, fiind vecini, iar familiile noastre, în strânsă vizită între ele.
Era un copil de o excepţională frumuseţe la acea vârstă a începutului, cu ochi mari, verzi, şi expresivi, cu obrajii albi de un frumos oval, şi care contrastau cu părul întunecat şi abundent. Cu o fire mai mult tăcută şi visătoare, iubea leagănul de sfori groase ce la noi atârna veşnic de ramurile unui mălin bătrân. Prin spaţioasele grădini ne plăcea să facem herborizaţii, descoperind gângănii nemaivăzute. Lui Dan însă îi plăcea mai ales să colecţioneze tot felul de limace şi melci, pe care apropiindu-i de buze îi descânta după cunoscutul cântec popular de joacă al copiilor”, mărturiseşte în continuare Mihai Moşandrei în „Casa amintirilor”.
Aceşti prieteni din copilăria câmpulungeană (pare-se că legăturile făcute în această perioadă a vieţii sunt pentru oricine dintre cele mai trainice şi, adesea, singurele adevărate şi dezinteresate!), se vor reîntâlni în anii adolescenţei, graţie hazardului, la Liceul „Gh. Lazăr“ din Bucureşti. Mai târziu, un superb portret liric al lui Dan Barbilian/Ion Barbu – cu titlul „Zeul Varuna” – va fi cuprins în volumul de poeme în proză „Lisimah”, publicat de Mihai Moşandrei la Editura „Casa Şcoalelor“ (1944). Autorul lui se va destăinui ulterior în volumul „Evocări literare” (1989):
„Pe acest atât de ciudat şi original poet al copilăriei mele am căutat să-l pictez alegoric în zeul indic Varuna, din culegerea mea de poeme în proză „Lisimah”. Jertfa umilă adusă acolo n-a uitat-o niciodată, dându-mi în schimb toată prietenia lui adevărată şi caldă, ce pentru foarte puţini o păstra“.