În anii 1980, când predam limba latină la Liceul ”Gh. Lazăr” din Bucureşti, aveam ore la clasele de seral. Pe atunci seraliştii luau foarte în serios şcoala şi rar se întâmpla să fie nepregătiţi ori ca într-o zi să lipsească de la lecție doi-trei din întreaga clasă. Îmi aduc aminte cum încă din primele săptămâni de predare umpleam tabla cu explicaţii, făceam traducerea lecţiilor din manual, analizând textul latin frază cu frază, ca să nu mai vorbesc despre aplicaţii cu celebrele declinări şi conjugări ale limbii latine. Cuprins de idealismul începutului de carieră didactică, le ceream seraliştilor să ştie latina ca şi cum ar fi fost elevi la cursurile de zi.
Pe atunci aveam 26 de ani şi aproape toţi cei care urmau cursurile la seral erau mai în vârstă decât mine. Mi-era jenă, când examinam mai ales doamne care aveau 40-45 de ani, ca nu cumva să nu ştie să răspundă şi să fiu astfel nevoit să consemnez în catalog o notă proastă. Ceva nu luam în calcul totuşi când predam atât de plin de pasiune latina: programul zilnic al celor de la seral era extrem de încărcat, pentru că lucrau de dimineaţă până la ora 16 şi abia apoi veneau la liceu ca să înveţe. Mânat de elanul vârstei, nu făceam pe atunci nicio diferenţă între pretenţiile pe care trebuie să le aibă un profesor pentru cei de la cursurile la zi şi cei de la seral.
Începusem aşadar cu seraliştii studiul limbii latine şi după vreo lună de predare, la o lucrare de control – anunţată! – am dat multe note mici şi m-am arătat dezamăgit de nivelul cunoştinţelor. În săptămâna următoare, când am intrat în clasă, am fost întâmpinat la catedră de o „delegaţie” a unor tinere seraliste care obţinuseră notele cele mai mari dintre toţi. Mi-au explicat că pretenţiile mele sunt exagerate, că ei nu pot pregăti tot ceea ce le cer pentru că nu au timpul necesar, de vreme ce lucrează toată ziua şi apoi vin direct la şcoală. Deşi pe moment am fost surprins, am stat şi m-am gândit. Da, aveau dreptate! Idealismul meu à la Gelu Ruscanu, personajul mânat de dreptate absolută din piesa „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, primea astfel o primă lovitură prin contactul cu realitatea.
În perioada aceasta eram coleg de cancelarie la Liceul „Gheorghe Lazăr” cu strălucitul profesor Tudor Opriş, care preda limba franceză. Mărunţel, vioi, sclipind de inteligenţă, Tudor Opriş mi-a atras atenţia de cum l-am văzut, mai ales că ştiam că nu e nimeni altul decât conducătorul cenaclului literar „Săgetătorul”, care avea o mare audienţă printre tineri. În cancelaria liceului, îi căutam compania în toate pauzele dintre orele de curs şi mereu aveam câte ceva de învăţat de la el. Îl simpatizam enorm şi de fiecare dată când veneam la şcoală abia aşteptam să îl reîntâlnesc. Se crease chiar între noi o simpatie reciprocă. Eram foarte dezamăgit când orarul nostru nu coincidea şi astfel nu ne puteam vedea în ziua respectivă.
Născut la Bucureşti în 1926, poet, eseist, istoric literar, autor de cărţi de popularizare a ştiinţei în domeniul botanicii sau zoologiei, Tudor Opriş era o adevărată enciclopedie. Pasionat de botanică încă din copilărie, iniţiat de bunicul său şi îndrumat de savanţii Ion Teofil Tarnavschi şi Ion Simionescu, fusese primit încă de la vârsta de 14 ani în Societatea Botaniştilor Români. Studiase filologia modernă şi estetica la Universitatea din Bucureşti, frecventând în paralel cursurile de la Facultatea de Ştiinţe Juridice.
La Bucureşti, profesorul înfiinţase trei cenacluri literare ale elevilor: „Mihai Eminescu” (primul cenaclu al liceenilor din România), „Săgetătorul” şi „George Bacovia”. Tot el iniţiase tabere naţionale de creaţie ale elevilor, coordonând activităţile literare şi făcând parte din juriile concursului naţional „Tinere condeie”. Pe aceeaşi linie, Tudor Opriş a alcătuit şi prefaţat antologii cu creaţii ale elevilor, a fondat suplimentele literare ale unor publicaţii pentru tineret şi a contribuit la înfiinţarea în 1967 a revistei „Limba şi literatura română”, destinată elevilor. În 1947, foarte tânăr, a devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1974 al Uniunii Scriitorilor din România.
După ani, când nu mai eram colegi de cancelarie la Liceul „Gheorghe Lazăr”, nu mică mi-a fost mirarea să citesc în cartea „Întâmplări şi oameni” scrisă de Tudor Opriş că în copilărie şi adolescenţă acesta trăise la Câmpulung, ca şi mine, „la umbra lui Negru-Vodă”, după cum mărturiseşte el. Mai mult, am aflat din cartea sa că între 1939 şi 1941 Tudor Opriş studiase chiar la Liceul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, unde ulterior voi învăţa şi eu. Dar cea mai mare surpriză am avut-o când am citit că naşul său a fost scriitorul Tudor Muşatescu, unul dintre dramaturgii mei favoriţi.
Iată ce povesteşte despre acesta în amintirile sale profesorul Tudor Opriş:
„Cu prilejul botezului am primit două nume: Tudor şi Valentin. Tudor, firesc, după numele lui Tudor Muşatescu; Valentin, pentru că mama, ca toate fetişcanele timpului, era îndrăgostită lulea de irezistibilul Rodolfo Valentino. După consumarea botezului de către părintele Petre Popescu, care s-a chinuit zdravăn să nu mă piardă în cristelniţă, naşul bătrân, vestitul latinist Alexandru Muşatescu, de ale cărui impozante mustăţi m-am agăţat cu disperare când preotul, refuzat de Tudor – aflat la prima năşie şi obsedat de spaima că o să mă scape din mâini – i-a încredinţat rebarbativa făptură, a rostit solemn: «Finule, să fii frumos ca Rodolfo Valentino şi să ai parte de talentul dramatic al naşului tău, Tudor.»
Când începuseră să-mi mijească mustăţile şi să colaborez cu nădejde în timpul vacanţelor de vară la ziarul „Presa”, întâlnindu-mă cu naşul Tudor pe bulevardul Pardon, din una în alta, acesta şi-a adus aminte şi de urarea de la botez şi a încercat să mă consoleze pentru faptul de nu fi fost răsfăţat de ursite: «Finule, nu te mai mâhni că nu eşti frumos ca Rodolfo Valentino. În fond, un băiat trebuie să fie mai acătării ca dracu’ şi nu-i nicio bucurie să vină femeile buluc la tine, cum veneau la Valentino, ci tu să le asaltezi ca o şarjă de cavalerie.»”