Vaporul de pasageri „România” al Serviciului Maritim Român, cu care Mihai Moșandrei și fratele său Gheorghe au călătorit în anul 1921 de la Constanța la Napoli. Sursa: https://www.anticariat-unu.ro/
În 1921, doi frați se îmbarcau din portul Constanța pe vaporul „România”, pregătiți pentru o călătorie care avea să-i poarte peste Marea Neagră și Mediterana, apoi cu trenul, până la Paris. Erau poetul Mihai Moșandrei și fratele său Gheorghe, numit Gelu de cei apropiați. Mihai își încheiase studiile juridice la București și avea în bagaj diploma de licențiat în Drept. Capitala Franței îi deschidea perspectiva continuării pregătirii universitare, într-o vreme când drumul până acolo însemna încă o adevărată aventură.
Mult mai târziu, poetul avea să retrăiască în paginile apărute în volumul „File regăsite” entuziasmul plecării. Din toate amănuntele acelei dimineți, memoria îi păstrase vaporul, ținuta sa neobișnuit de elegantă și bucuria aproape copilărească a întâlnirii cu necunoscutul:
Ne îmbarcăm la Constanţa pe proaspătul şi tânărul vapor „România“. Autonava, înzestrată cu un ultraconfort modern, mirosea încă a pensulă şi a nou. Ca o pasare de ivoriu, ne aştepta liniştită, ca pe doi adevăraţi prinţi, înviaţi pe ţărmuri din poveşti orientale. Fabulosul itinerar al călătoriei, pentru tânărul de atunci, îmbrăcat tot în alb, cu o şapcă marinărească bine înfiptă pe urechi şi cu un puternic binoclu agăţat de gât, cu o bogată lavalieră fâlfâind ca un fluture uriaş în brizele marine, cu diploma de licenţiat în Drept, bine păturită în fundul geamantanului de piele, toate îmi dădeau o bucurie de a trăi atât de mare, încât nu cred să fi putut fi depăşită de acei hipnotizaţi fachiri ce simt şi văd cum se ridică la cer. (Mihai Moșandrei, „File regăsite”)
Imaginea este memorabilă: tânărul în alb, cu binoclul la gât și lavaliera fluturând în vânt, își purta diploma în geamantan, dar și speranța unei noi etape a vieții. Moșandrei nu consemna doar o plecare din port, ci un moment pe care trecerea anilor îl transformase într-o amintire luminoasă. Pentru a înțelege însă ce reprezenta acest drum în epoca sa, trebuie să privim și spre ceilalți români atrași, de-a lungul câtorva decenii, de universitățile și atelierele Parisului.
- Parisul și generațiile de intelectuali musceleni
La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX, Parisul era una dintre marile destinații ale tinerilor români care doreau să studieze medicina, dreptul, literele sau artele. Pentru unii, plecarea era posibilă datorită sprijinului familiei; pentru alții, bursele și economiile făceau diferența dintre un proiect îndrăzneț și unul irealizabil. Călătoria însemna atât efort material, cât și desprinderea, uneori pentru ani întregi, de locurile cunoscute.
Câmpulungul a dat asemenea călători. Medicul Ion Nanu-Muscel plecase la Paris în 1885, unde și-a desăvârșit pregătirea și a cunoscut lumea clinicilor medicale franceze. Profesorul Dimitrie Baciu a urmat cursuri de perfecționare la Sorbona și Collège de France, iar sculptorul Dimitrie Mățăoanu și-a continuat formarea artistică în capitala Franței, cu sprijinul unei burse. Întorși în țară, acești oameni au pus cunoștințele dobândite în slujba profesiei și, în feluri diferite, a culturii românești.
Gheorghe (Gelu) Moșandrei, inginer silvic, absolvent al Școlii de Ape și Păduri de la Nancy, Franța. Arhiva Adrian Săvoiu
Pentru Mihai Moșandrei, această legătură cu Parisul era și una de familie. Mama sa, Maria Nanu, era sora medicului Ion Nanu-Muscel. Așadar, tânărul călător din 1921 nu pornea pe un drum cu totul necunoscut familiei sale: cu o generație înainte, unchiul său trăise experiența studiilor medicale pariziene. Destine diferite, dar aceeași convingere că întâlnirea cu marea cultură europeană putea deschide orizonturi noi.
- Pe șinele Orient Express-ului
Cea mai cunoscută imagine a drumului feroviar spre Occident rămânea Orient Express-ul. Numele său evoca vagoane de dormit elegante, restaurante, conversații în franceză și gări devenite repere ale Europei moderne.
În 1921, trenul care lega Bucureștiul de Paris circula, pe una dintre rutele sale, prin Brașov, Arad, Budapesta, Viena, München și Strasbourg, până la Gare de l’Est din Paris. Călătoria dura mai bine de două zile și jumătate, într-o succesiune de peisaje, frontiere și mari orașe.
Totuși, Orient Express-ul era un tren de lux, ale cărui tarife nu se aflau la îndemâna tuturor tinerilor români plecați la studii. Mulți foloseau trenuri obișnuite și legături feroviare succesive. Dincolo de diferențele de confort, drumul avea aceeași semnificație: între Gara de Nord din București și marile bulevarde pariziene se întindea un traseu al formării, presărat cu emoții, descoperiri și încercări.
Exista însă și o altă posibilitate, mai lungă și mai puțin previzibilă, dar bogată în experiențe: călătoria pe mare. Drumul începea la Constanța, continua prin Bosfor și Dardanele, apoi peste Mediterana, spre un port italian sau francez. De acolo, ultima parte se făcea pe calea ferată. Tocmai această variantă a ales-o Mihai Moșandrei împreună cu fratele său.
- Vaporul „România” și întâlnirea cu Mediterana
În relatarea memorialistului Mihai Moșandrei, vaporul nu este doar un mijloc de transport, ci aproape un personaj. Nava cea nouă, confortul de la bord, porturile și întinderile de apă dau călătoriei ritmul unei descoperiri. După traversarea strâmtorilor, țărmurile Greciei și Italiei îi oferă tânărului imagini pe care le va păstra în memorie. Nu graba sosirii, ci bucuria drumului însuși domină evocarea.
Un amănunt, aparent secundar, spune mult despre atmosfera acelor zile. Pe vas, frații Moșandrei se împrietenesc cu ofițerul intendent Argintaru, alături de care petrec multe ore din timpul călătoriei. Când vaporul ajunge la Napoli, despărțirea de noul lor cunoscut devine unul dintre momentele emoționante ale povestirii. Iată cum reconstituie Mihai Moșandrei sfârșitul traversării Mediteranei:
În sfârşit, iată-ne ajunşi şi în rada mult dorită a marelui oraş italian Napoli şi punctul terminus al navei noastre care ne legănase atâtea nopţi şi zile în cel mai ales confort şi sosind în toate porturile cu cea mai mare regularitate. După două zile de odihnă portuară, şi pe care noi le-am petrecut curioşi prin muzeele, cafenelele şi magazinele acestui turistic oraş, sosi şi trista clipă când, orice-ai face, ea te ajunge mereu din urmă: era a despărţirii. Trebuia cu mare părere de rău să ne separăm, de aci înainte, de bunul nostru camarad de bord, ofiţerul intendent Argintaru, înlănţuitul mereu al mărilor fără sfârşit, cum cu nostalgie în ochii lui cenuşii îi plăcea să ne spună. … (Mihai Moșandrei, „File regăsite”)
Mihai Moșandrei, doctorand, și Juliette Salagnac, viitoarea lui soție. Paris, 1921. Colecția Muzeului Municipal Câmpulung
Napoli era punctul terminus al călătoriei maritime. Frații au petrecut două zile în oraș, vizitând muzee, intrând în cafenele și magazine, înainte de a se îndrepta spre nord. După experiența întinderilor de apă, îi aștepta din nou trenul, care avea să-i poarte prin Italia și peste Alpi. Ultimele rânduri ale evocării păstrează oboseala drumului și emoția sosirii:
De la Napoli la Roma, unde facem un mic popas de simplă bună ziua. Cu fratele Gelu, străbatem St. Gothardul, şi după un itinerar destul de obositor soseşte în sfârşit şi punctul terminus al lungului meu drum: Parisul… (Mihai Moșandrei, „File regăsite”)
Parisul, la capătul unui drum și la începutul altuia
Pentru un călător din România acelor ani, sosirea la Paris însemna contactul direct cu un centru universitar și artistic de prim-rang. Sorbona, bibliotecile, muzeele și viața intelectuală a orașului ofereau posibilități greu de găsit acasă, dar integrarea cerea muncă și răbdare. Dincolo de farmecul bulevardelor, începea adevărata încercare: aceea de a transforma speranțele plecării într-o realizare personală.
În cazul lui Mihai Moșandrei, această încercare a avut un rezultat precis. După licența în Drept obținută la București în 1921, el și-a continuat studiile în Franța și, în 1926, și-a susținut la Paris doctoratul în științe politice și economice, cu teza „La coopération forestière en Roumanie”. Tânărul care pornise din Constanța cu diploma împăturită în geamantan revenea astfel în povestea sa nu numai ca un călător fascinat de mare, ci și ca un intelectual care își împlinise un proiect de studiu.
Privită de la distanță, călătoria lui Moșandrei din 1921 păstrează ceva din aspirațiile mai multor generații de români. Unii au traversat Europa cu trenul, alții au ales vapoarele Mediteranei; au pornit din împrejurări sociale diferite și cu planuri care nu semănau întotdeauna. Îi apropia însă dorința de a descoperi și învăța. Iar dintre toate imaginile acestei istorii, cea mai vie rămâne poate aceea a lui Mihai Moșandrei: un tânăr cu lavalieră și binoclu, pe puntea vaporului „România”, privind spre orizontul dincolo de care îl aștepta Parisul.
Notă:
Fragmentele s-au reprodus din volumul Mihai Moșandrei – „File regăsite”, ediție îngrijită și note de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, București, 2006, p. 43-48.