În jurul zilei de 20 iulie, Câmpulungul își schimba, an după an, respirația. Bâlciul de Sfântul Ilie – cunoscut în vechile surse și ca „sborul de Sfântul Ilie” – aducea negustori, meșteșugari, musafiri, zgomot, miresme și povești. Pentru câteva zile, orașul devenea un nod de drumuri și un teatru popular în aer liber. Într-o asemenea lume, în care taraba stătea lângă cântec, iar negoțul lângă uimire, apărea Titi Boldescu, o prezență ocazională, itinerantă, care se potrivea marilor târguri de altădată.
Figura lui Titi Boldescu ocupă un loc aparte în memoria orală a Câmpulungului. Cunoscut publicului mai ales cu supranumele „Omul de fier”, el a fost multă vreme perceput doar prin prisma demonstrațiilor sale de forță. O cercetare recentă, completată cu mărturii locale și informații biografice noi, permite însă conturarea unui portret mult mai complex: Titi Boldescu a fost nu doar un performer de bâlci, ci și un om cu viață de familie și cu o integrare reală în viața urbană a Câmpulungului, mai ales în ultima parte a existenței sale.
- Bâlciul – o scenă în aer liber
Când bâlciul începea, Câmpulungul devenea alt oraș. Chiar și cei care locuiau aici tot anul îl vedeau schimbat: mai aglomerat, mai sonor, mai colorat. Casele și prăvăliile se pregăteau de oaspeți, iar spațiul destinat bâlciului se umplea de corturi și tarabe. Locurile de întâlnire ale oamenilor se multiplicau: la intrarea în târg, în colțul unde cânta un taraf, lângă un iluzionist sau în jurul unui „om de forță”.
În bâlci, privirea nu avea odihnă. Întâlneai, în aceeași după-amiază, un negustor cu stofe și panglici, un meșteșugar care îți repara un obiect, o familie venită de la munte cu brânză și lână, un copil care ținea în mână o jucărie ieftină, dar prețioasă pentru ziua aceea. Se tocmea mult. Se negocia cu gesturi largi, cu glume, cu prefăcută supărare, cu împăcări rapide. Pe lângă tarabe, circulau „poveștile” – unele adevărate, altele exagerate din dorința de a impresiona.
„Bâlci la Câmpulung”. Carte poștală ilustrată, editura Ad. Mayer & D. Stern, București, 1902. După o fotografie de Franz Duschek. Colecția Gheorghe Chița.
Într-un astfel de decor, spectacolul popular își găsea locul natural. Nu era nevoie de o sală: bâlciul însuși era „sala”. Acolo se strângea mulțimea, acolo se făceau cercuri în jurul „artiștilor”, acolo se aplauda, se fluiera, se comenta. Cine avea un„număr” bun – cântăreț, acrobat, clovn, iluzionist, „om de forță” – găsea imediat public.
- Ritualul forţei: Titi Boldescu în arena bâlciului
Integrarea lui Titi Boldescu în spectacolele de bâlci și în circuitele de divertisment popular nu trebuie înțeleasă ca o profesionalizare în sens modern. Boldescu nu era un atlet de performanță, înregistrat ca atare, și nici un artist al unui circ consacrat, ci un performer popular, invitat pentru numărul său specific: ruperea lanțurilor la piept și îndoirea unor bare de metal. Publicul nu venea să vadă un personaj abstract, ci anume „pe Titi”, omul cunoscut, despre care se spunea că poate face lucruri ieșite din comun. Această personalizare a spectacolului a fost una dintre sursele durabilității faimei sale.
La bâlciurile unde apărea, inclusiv la cel de Sfântul Ilie din Câmpulung, demonstrațiile lui Titi Boldescu căpătau o dimensiune aparte. Mulțimea se strângea în cerc, timpul cotidian se suspenda, iar atenția colectivă se concentra asupra unui singur corp aflat în tensiune.
Momentul ruperii lanțului la piept sau al îndoirii barei de metal era precedat de o așteptare intensă. Suspansul, reacțiile sonore ale publicului și explozia de aplauze finale transformau proba fizică într-un act simbolic. În acele clipe, forța parcă nu mai aparținea doar unui individ, ci întregii comunități care o contempla.
Titi Boldescu („Omul de fier”) în „costumul” minimal (slip, picioarele goale) tipic pentru demonstrațiile de forță interbelice. Fotografie inedită, circa 1940.
O mărturie memorialistică amplă – semnată de prof. Ion C. Hiru – îl descrie pe Titi Boldescu în anii 1950 ca pe un om de statură uriașă, care evolua în spectacole cu numere de forță și, la final, în lupte demonstrative cu voluntari din public. Într-un spectacol de la Domnești, de pildă, el este prezentat întins pe saltea, cu o scândură pe piept, pe care urcau mai mulți bărbați, în timp ce publicul urmărea cu respirația tăiată dacă „minunea” rezistă:
„… Întins pe o saltea, [Titi Boldescu] îşi pune o scândură pe piept, invită din sală patru bărbaţi să se dea în leagănul improvizat când într-o parte, când în cealaltă. Şi-a pus, apoi, pe cap o tichie metalică, cu un ax pe centru. Ajutoarele au montat două bare metalice în cruce. La capătul fiecărei bare au prins cu lanţuri câte un leagăn, formând un mini-carusel cu patru locuri. S-au urcat patru oameni din sală. «Omului de fier» i se umflaseră vinele gâtului, dar i-a învârtit câteva minute pe cei patru. A făcut şi alte chestii spectaculoase.
Toţi cei din sală aşteptau finalul, şi anume lupta lui Titi Boldescu cu un spectator care s-a găsit destul de repede, cel mai forţos bărbat din sat, al cărui nume nu-l dau, cu care «Omul de fier» s-a jucat, punându-l la pământ în câteva secunde”.
Astfel de numere explică de ce numele lui Titi Boldescu circula: era genul de performanță care se povestea a doua zi, peste o lună, apoi peste ani, până când devenea legendă.
- O fotografie a lui Titi Boldescu
Singura fotografie cunoscută în care apare Titi Boldescu îl surprinde pe acesta într-o ipostază emblematică pentru reputația sa – „Omul de fier”: corpul masiv, bine proporționat, este redat în plină mișcare, sugerând forță, echilibru și control. Poziția picioarelor și tensiunea brațelor indică un gest demonstrativ, probabil parte a unui exercițiu sau a unei probe de forță executate în fața publicului.
Lipsa decorului spectaculos mută accentul exclusiv asupra corpului, transformat în instrument și mesaj. Privirea concentrată și expresia gravă sugerează seriozitatea cu care Titi Boldescu își asuma rolul, dincolo de dimensiunea de divertisment. Imaginea fixează un tip de masculinitate specific pentru jumătatea secolului XX, în care forța fizică era semn de prestigiu și autoritate. Fotografia devine astfel o mărturie vizuală a culturii spectacolului popular din care Titi Boldescu a făcut parte.
- Integrarea comunitară, familia şi relaţia cu cei mici
Spre deosebire de alte figuri marginale ale divertismentului popular, Titi Boldescu s-a bucurat de un prestigiu real la Câmpulung. Mărturiile locale nu îl descriu ca pe un om violent sau izolat, ci ca pe o prezență respectată și căutată.
Bâlciul de Sfântul Ilie de la Câmpulung. Carte poștală ilustrată editată de Societatea Turiștilor din România, 1914. Colecția Gheorghe Chița.
Integrarea sa în viața socială a Câmpulungului este demonstrată de relațiile de prietenie pe care le-a întreținut aici. Vizitele făcute împreună cu soția sa la familia lui Nicolae Chițu, un pasionat de lupte și box, indică un interes comun pentru cultura fizică, dar și o deschidere spre dialog. Faptul că Boldescu împrumuta cărți din biblioteca familiei Chițu contrazice imaginea simplistă a omului redus doar la mușchi. El apare astfel ca un individ curios și capabil de reflecție.
Viața personală a lui Titi Boldescu a fost una relativ discretă. A fost căsătorit și și-a trăit viața de familie fără ostentație. Soția lui îl însoțea în vizite și făcea parte din rețeaua sa socială, contribuind astfel la integrarea lui în viața Câmpulungului.
Un aspect remarcabil al personalității lui Titi Boldescu este apropierea de cei mici. Martorii își amintesc un om blând, răbdător și protector, calități care contrastează cu imaginea spectaculoasă a „Omului de fier”. Această relație cu cei mici explică – poate – de ce, spre bătrânețe, Boldescu a rămas legat de instalațiile de agrement din bâlci: bărcuțele.
Pentru copii, el nu era doar un om foarte puternic, ci și o figură prietenoasă, asociată cu bucuria și jocul. În acest sens, profesorul Ion C. Hiru își amintește:
„… L-am văzut din nou în arenă pe Titi Boldescu în Târgul Moşilor la Piteşti, aceleaşi numere, acelaşi final, lupta liberă cu un curajos din tribună câştigată bineînţeles de «Omul de fier». După spectacol, tata s-a întâlnit cu Boldescu care m-a luat ca pe un fulg în braţe, m-a sărutat pe părul uns cu briantină şi mi-a dat un pumn de bani. L-am văzut pentru ultima dată”.
- „Omul cu bărcuţele”: continuitatea spectacolului la anii bătrâneţii
Una dintre cele mai emoționante ipostaze ale lui Titi Boldescu este cea din ultima parte a vieții, când era cunoscut în bâlciul din Câmpulung drept „omul cu bărcuțele”. Înalt, cu mâini imense, el punea în mișcare bărcuțele, instalațiile de agrement pentru copii.
„Câmpulung – bâlciul de Sfântul Ilie, 1906”. Carte poștală ilustrată, fără mențiune editorială. Colecția Gheorghe Chița.
Lângă bărcuțe se afla un panou care îl reprezenta în ipostaza „omului de forță” de altădată: un bărbat masiv, cu o tichie metalică pe cap, prevăzută cu o bară metalică prinsă ca o elice, de care atârnau patru femei, rotite prin mișcările capului. Această imagine făcea legătura între performanțele trecute și prezentul modest al lui Titi. Forța sa, adaptată vârstei, continua să fie pusă în slujba bucuriei colective. Spectacolul nu dispăruse, ci se transformase.
- Stabilirea la Câmpulung şi viaţa cotidiană târzie
Date recente arată că în a doua parte a vieții, prin anii 1960, Titi Boldescu a locuit efectiv în Câmpulung, cu chirie. A stat mai întâi în casa din strada Negru‑Vodă nr. 114, în apropiere de Bărăție, iar apoi în casa de pe strada Negru‑Vodă nr. 44, înspre gară, unde avea (probabil) să-și încheie viața.
Acest aspect (locuitor al Câmpulungului) marchează acum o schimbare fundamentală: din figură publică a spectacolului itinerant, Titi Boldescu devine un locuitor obișnuit al orașului. El face parte din peisajul urban zilnic, e cunoscut de vecini, întâlnit pe stradă, integrat în ritmul comun al vieții.
Viața sa cotidiană pare să fi fost modestă și echilibrată, lipsită de dramatism. Această normalitate este, poate, cea mai elocventă dovadă a umanității sale.
- De la „legendă” la destin uman
Privit în ansamblu, destinul lui Titi Boldescu capătă o coerență aparte. El nu este doar o „legendă” de bâlci popular, ci un om complet: un muncitor devenit un performer, o figură publică devenită mai apoi un locuitor discret al Câmpulungului, un simbol al forței devenit simbol al memoriei. Integrarea sa în viața Câmpulungului de la jumătatea secolului XX, relațiile sociale și apropierea de cei mici arată cum un „personaj” poate fi asimilat de o comunitate și păstrat în amintire nu doar prin spectaculosul pur, ci și prin umanitatea sa.
Notă:
În articol am folosit informații puse la dispoziție de doamna Camelia Chițu și de medicul stomatolog Marin Rădulescu, ambii din Câmpulung, cărora le aduc și pe această cale mulțumirile mele.