Rosa Del Conte (1907-2011). Fotografie din fondul Institutului de Studii Superioare „Giuseppe Toniolo”, Milano.
„Rosa Del Conte a venit în România pentru a cunoaște operele lui Mihai Eminescu, în dorința de a-l include în rândul marilor poeți ai lumii. Cum nu știa limba română, Ministerul Educației Naționale i-a creat un post de limba italiană la Școala Normală Carol I din Câmpulung. Cred că am fost singura Școală Normală din țară la care s-a predat această disciplină. Așa se face că, începând cu clasa a V-a (căreia astăzi îi corespunde clasa a IX-a), programul nostru includea, pe lângă limba franceză, pe care am studiat-o în toți cei opt ani de Școală Normală, și limba italiană.”
Astfel își deschidea Nicolae Oprescu, șeful de promoție al seriei de absolvenți 1944, evocarea dedicată fostei lui profesoare de italiană, Rosa Del Conte, în volumul „Amintiri din viața de normalist” (2004).
Italiană prin naștere, europeană prin formație intelectuală, Rosa Del Conte (1907-2011) aparține acelei galerii restrânse de savanți străini care au înțeles cultura română nu ca pe un simplu obiect de studiu, ci ca pe un spațiu spiritual interiorizat, apărat cu rigoare științifică și pasiune umanistă.
- Relația cu România și mediul cultural românesc
Traducătoare, critic literar, istoric al limbii și literaturii, profesoară universitară de prestigiu, Rosa Del Conte a contribuit decisiv la impunerea studiilor românești în mediul academic italian și occidental, într-o perioadă în care România era adesea percepută periferic sau distorsionat. Opera sa se distinge prin soliditatea filologică, claritatea ideilor și capacitatea rară de a lega textele literare românești de marile structuri ale gândirii europene.
Născută pe 7 noiembrie 1907 la Voghera, în Lombardia, într-un context cultural italian marcat de o puternică tradiție umanistă și filologică, Rosa Del Conte s-a format într-o școală de filologie riguroasă, atentă la text, limbă și istorie, dar deschisă totodată către sinteze culturale ample. Această dublă orientare – exactitatea analitică și viziunea de ansamblu – va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale operei sale.
Interesul pentru limba și literatura română s-a conturat relativ timpuriu, într-o epocă în care românistica era puțin reprezentată în mediile academice occidentale. Alegerea acestui domeniu nu a fost una conjuncturală, ci rezultatul unei afinități intelectuale profunde față de cultura română, percepută de Rosa Del Conte ca un spațiu de confluență între latinitate, tradiții orientale și modernitate europeană.
Rosa Del Conte a desfășurat în România o activitate academică și culturală de mare importanță, într-un context istoric complex și adesea dificil. Venită în țară la începutul anilor 1940, printr-o numire oficială din partea Ministerului de Externe al României, ea s-a integrat rapid în mediul universitar românesc. A activat atât la Institutul de Cultură Italiană din București, cât și la catedra de limba italiană a Universității din București, unde a colaborat cu personalități marcante ale filologiei române. În paralel, a cunoscut direct realitățile educației românești, inclusiv prin activitatea sa didactică din provincie, la Câmpulung, fapt care i-a oferit o perspectivă profundă asupra limbii și culturii locale.
Relația Rosei Del Conte cu România nu a fost una episodică sau strict academică, ci una profundă, de durată, care a implicat prezență directă, angajament pedagogic și o solidaritate culturală rar întâlnită. Pentru ea, România nu a fost doar un „teren de cercetare”, ci un spațiu trăit, cunoscut din interior, cu oamenii, instituțiile și fragilitățile sale istorice.
Contactul nemijlocit cu mediul românesc, început încă din tinerețe, a marcat decisiv direcția cercetărilor sale ulterioare. În anii dificili ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Rosa Del Conte s-a aflat în România într-un context istoric instabil, dar extrem de fertil din punct de vedere intelectual. Experiența românească din această perioadă i-a consolidat nu doar cunoașterea limbii române, ci și o înțelegere profundă a mentalităților și a structurilor culturale locale.
- Profesoară de limba italiană la Câmpulung
Școala Normală „Carol I”: colegii de cancelarie ai profesoarei italiene Rosa Del Conte. Fotografie la sfârșitul anului școlar, Câmpulung, iunie 1943.
Un episod semnificativ, prea puțin cunoscut astăzi, este activitatea didactică a Rosei Del Conte desfășurată la începutul anilor 1940 la Școala Normală „Carol I” din Câmpulung. Într-un oraș cu tradiții pedagogice solide și cu o viață culturală intensă, ea a funcționat aici ca profesoară de limba italiană, intrând în contact direct cu mediul formării învățătorilor. Această experiență a avut o importanță majoră pentru parcursul său intelectual, pentru că a cunoscut România nu doar din biblioteci sau arhive occidentale, ci și din sălile de clasă, din dialogul cu elevii și colegii de cancelarie.
Prezența sa la Câmpulung a însemnat mai mult decât o simplă activitate didactică. Del Conte a fost martora unei lumi aflate la răscruce, în care tradiția interbelică se confrunta cu transformări dramatice. Observațiile sale asupra limbii române vorbite, asupra educației și asupra vieții intelectuale locale au alimentat ulterior analizele sale de istorie culturală și literară. Pentru cercetătoare, această experiență a conferit „bagajului” său cultural o dimensiune existențială.
Profesoara Rosa del Conte a predat limba italiană și la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, după cum se consemnează în monografia apărută în 1994, la 100 de ani de la fondarea acestui liceu. După plecarea ei din oraș, la catedra de limba italiană de la Școala Normală „Carol I” i-a continuat activitatea profesorul Feruccio Olivotto.
- Importanța activității din România
După plecarea de la Câmpulung, Rosa Del Conte a predat limba italiană la Universitatea din București. În 1945 a publicat volumul „Poeți italieni de azi: Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo”, o ediție bilingvă, în care – alături de textul original – a tradus în limba română poezii din creația celor doi italieni. La începutul cărții, ne-a lăsat și o frumoasă profesiune de credință: „Această încercare o închin limbii române, mlădioasă și dârză, ca sufletul poporului care a creat-o”.
După anul 1947, activitatea Rosei Del Conte a continuat la Universitatea din Cluj, unde a stabilit legături intelectuale de mare profunzime, în special cu Lucian Blaga, devenind prima traducătoare a poeziei acestuia. De-a lungul șederii sale în România, s-a bucurat de recunoașterea și aprecierea unor mari lingviști și savanți români, precum Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti.
Rosetta Del Conte, „Poeți italieni de azi: Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo”, 1945.
Imediat ce s-a instaurat regimul comunist în România, totul s-a oprit. În noiembrie 1948, Rosa Del Conte, alături de alți intelectuali, diplomați și prelați cu cetățenie italiană, a fost nevoită să părăsească România. O scrisoare de susținere și solidaritate adresată autorităților române de către studenții clujeni, scrisoare care va rămâne în inima și memoria Rosei, nu a putut însă schimba nimic.
Acest episod va fi ținut minte de ea, când, în 1995, Universitatea din Cluj i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa”, la un an după ce a fost acceptată de Academia Română ca membru de onoare (1994), alături de alte nume mari ale lingvisticii și filologiei internaționale: Alf Lombard, Emil Turdeanu, Aurelio Roncaglia ori Eugen Coșeriu.
De-a lungul întregii vieți, Rosa Del Conte a sprijinit publicarea și difuzarea literaturii române în Italia, a facilitat contacte academice și a intervenit, prin autoritatea sa științifică, pentru o reprezentare corectă și demnă a culturii române în Occident. În acest sens, poate fi considerată una dintre cele mai autentice „ambasadoare culturale” ale României în străinătate. Nu a idealizat realitatea românească, dar nici nu a acceptat caricaturizările sau marginalizările ei. Abordarea sa a fost mereu una echilibrată, lucidă și empatică, bazată pe cunoaștere directă și pe respect profund.
Această relație vie cu România explică, în mare măsură, calitatea și profunzimea operei sale de cercetare a literaturii române. Studiile Rosei Del Conte nu sunt simple exerciții academice, ci rezultatul unei întâlniri autentice între un mare spirit european și o cultură pe care a înțeles-o, a iubit-o și a slujit-o cu discreție și rigoare.
- Profesoara de românistică
După plecarea forțată din România, una dintre realizările majore ale Rosei Del Conte a fost activitatea sa didactică universitară, desfășurată în principal în Italia, unde a contribuit decisiv la instituționalizarea studiilor de limbă și literatură română. Ca profesoară, ea a format generații de studenți și cercetători, insuflându-le respectul pentru text, rigoarea metodologică și deschiderea către dialogul cultural.
Cursurile sale erau recunoscute pentru densitatea informației și claritatea expunerii. Del Conte nu preda doar o literatură „națională”, ci integra literatura română într-un vast orizont european, punând în evidență filiațiile, influențele și originalitatea ei. Pentru studenții italieni, literatura română devenea astfel un capitol firesc al culturii europene, nu o curiozitate marginală.
Rosa Del Conte, „Eminescu sau despre Absolut”, 1961.
În acest sens, ea este considerată ca fiind unul dintre cei mai importanți eminescologi străini, autoare a unor studii ce privesc opera lui Mihai Eminescu, între care cel mai important este „Eminescu sau despre Absolut” („Eminescu o dell‘ Assoluto”), 1961, volum apărut în România în traducerea lui Marian Papahagi.
Prin activitatea sa academică, Del Conte a creat, în mod implicit, o adevărată școală de românistică, caracterizată prin seriozitate științifică și echilibru interpretativ. Influența sa s-a exercitat nu doar prin cursuri, ci și prin îndrumarea lucrărilor de licență și doctorat, prin participarea la conferințe internaționale și prin colaborările cu instituții culturale din România.