Născut la București în 1926, poet, eseist, istoric literar, autor de cărți de popularizare a științei în domeniul botanicii sau zoologiei, Tudor Opriș a fost o adevărată enciclopedie. Pasionat de botanică încă din copilărie, inițiat de bunicul său și îndrumat de savanții Ion Teofil Tarnavschi și Ion Simionescu, fusese primit încă de la vârsta de 14 ani în Societatea Botaniștilor Români. Studiase filologia modernă și estetica la Universitatea din București, frecventând în paralel cursurile de la Facultatea de Științe Juridice.
La București, profesorul Tudor Opriș a înființat trei cenacluri literare ale elevilor: „Mihai Eminescu” (primul cenaclu al liceenilor din România), „Săgetătorul” și „George Bacovia”. Tot el a inițiat primele tabere naționale de creație ale elevilor, coordonând activitățile literare și făcând parte din juriile concursului național „Tinere condeie”. Pe aceeași linie, Tudor Opriș a alcătuit și prefațat antologii cu creații ale elevilor, a fondat suplimentele literare ale unor publicații pentru tineret și a contribuit la înființarea în 1967 a revistei „Limba și literatura română”, destinată elevilor. În 1947, foarte tânăr, a devenit membru al Societății Scriitorilor Români.
Mă pot mândri că în anii de început ai carierei mele didactice am fost coleg de cancelarie cu profesorul Tudor Opriș la Liceul „Gh. Lazăr” din București. Nu cunoșteam atunci legăturile lui cu orașul meu natal, Câmpulungul. Nu mică mi-a fost mirarea când, mai târziu, am citit cartea lui de amintiri „Întâmplări și oameni. Itinerarul unui destin” (2001) și am descoperit că în copilărie și adolescență acesta trăise la Câmpulung, „la umbra lui Negru-Vodă”, după cum mărturisește într-un capitol. Mai mult, am aflat din volumul acesta că între 1939 și 1941 Tudor Opriș a studiat chiar la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung.
- Naşul şi finul
Cea mai mare surpriză am avut-o însă când am aflat că nașul lui Tudor Opriș a fost, nimeni altul, decât scriitorul Tudor Mușatescu. Iată ce povestește Tudor Opriș, atât de colorat, în cartea sa de amintiri:
Cu prilejul botezului am primit două nume: Tudor şi Valentin. Tudor, firesc, după numele lui Tudor Muşatescu; Valentin, pentru că mama, ca toate fetişcanele timpului, era îndrăgostită lulea de irezistibilul Rudolf Valentino.
Tudor Mușatescu la 22 de ani, în timpul serviciului militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Craiova, 1925.
După consumarea botezului de către părintele Petre Popescu, care s-a chinuit zdravăn să nu mă piardă în cristelniţă, naşul bătrân, vestitul latinist Alexandru Muşatescu [tatăl lui Tudor Mușatescu, profesor de română, latină și greacă, director, primar, senator și prefect de Muscel], de ale cărui impozante mustăţi m-am agăţat cu disperare când preotul, refuzat de Tudor – aflat la prima năşie şi obsedat de spaima că o să mă scape din mâini – i-a încredinţat rebarbativa făptură, a rostit solemn: «Finule, să fii frumos ca Rudolf Valentino şi să ai parte de talentul dramatic al naşului tău, Tudor».
Când începuseră să-mi mijească mustăţile şi să colaborez cu nădejde în timpul vacanţelor de vară la ziarul „Presa”, întâlnindu-mă cu naşul Tudor Mușatescu pe bulevardul Pardon, din una în alta, acesta şi-a adus aminte şi de urarea de la botez şi a încercat să mă consoleze pentru faptul de nu fi fost răsfăţat de ursite:
«Finule, nu te mai mâhni că nu eşti frumos ca Rudolf Valentino. În fond, un băiat trebuie să fie mai acătării ca dracu’ şi nu-i nicio bucurie să vină femeile buluc la tine, cum veneau la Valentino, ci tu să le asaltezi ca la o şarjă de cavalerie»”.
- Escapadele amoroase ale lui Tudor Muşatescu
Amintirile lui Tudor Opriș îl conturează pe tânărul Tudor Mușatescu ca pe un june ștrengar, cuceritor și plin de vervă, pentru care amorul conta adesea mai mult decât studiile. Încă din anii când era elev și apoi student, Mușatescu scria neobosit versuri sentimentale și spirituale, publicate în revistele câmpulungene și adunate apoi în volumul „Vitrinele toamnei” (1925), bine primit de critica literară.
Episoadele amoroase din Franța ale lui Tudor Mușatescu îi sporesc faima, dar și cheltuielile, determinându-l să ceară bani de acasă, de la Câmpulung, sub pretext medical. Replica ironică a tatălui Alexandru, care îi trimite doar jumătate din sumă și îl mustră cu umor, încheie anecdota într-o notă savuroasă:
Tudor Mușatescu (în picioare), împreună cu familia sa: tatăl Alexandru Mușatescu, mama Elena (născută Vlădescu) și fratele Mihai. Câmpulung, circa 1923. Fotografie inedită, fond personal prof. Cezar Neacșu.
«Tudor era un mare ştrengar», îmi spunea naşa. Amorul îi ocupa o mare parte din timp şi-l făcea să-şi neglijeze şi obligaţiile de elev şi apoi pe cele de student. Umplea caiete întregi de versuri sentimentale şi spirituale totodată, cu o vervă nestăvilită. […]
Numeroasele escapade amoroase studenţeşti, mai ales din perioada studiilor în Franţa, l-au făcut celebru. Naşa bătrână mi-a relatat cu haz una din aceste întâmplări în care indirect era implicat unchiul meu şi vărul lui, Sandu Ţuţuianu. Încurcat cu două franţuzoaice năbădăioase, Tudor şi-a neglijat îndatoririle studenţeşti pe măsură ce-şi sporea cheltuielile. Avea nevoie neapărat de bani. Naşul Alexandru [tatăl lui Tudor Mușatescu] abia îi trimisese chenzina. Trebuia inventat un argument convingător pentru a mai ciupi ceva. Şi cum singurul argument convingător era cel al bolii, i-a trimis o telegramă succintă şi disperată: «Papa, grand besoin, mille francs pour analyse» [«Tată, mare nevoie, o mie de franci pentru analize»], fiind convins că inima asprului profesor se va înmuia.
Naşul bătrân, prevenit de Sandu Ţuţuianu că Tudorică a lăsat câteva «restanţe» în toamnă pentru a nu fi «lăsat» de două drăgălaşe şi cheltuitoare midinete, cu toată severitatea lui proverbială, nu s-a îndurat să-şi părăsească feciorul la ananghie. A doua zi s-a dus la poştă şi i-a expediat doar 500 de franci cu următoarea telegramă explicativă, scrisă ostentativ în româneşte: «Măgarule, ai 500 de franci pentru Ana, pe Liza mai dă-o dracului!».
- Tudor Muşatescu – un mentor literar
În amintirile sale, Tudor Opriș mai evocă întâlnirile de la Câmpulung cu nașul său Tudor Mușatescu, cel care i-a devenit un adevărat mentor literar. Adolescentul Tudor Opriș, aflat la vârsta primelor iubiri și a celor dintâi poezii, îi citește emoționat nașului versurile sale, primind o apreciere sinceră.
Tudor Mușatescu, „Doresc ca micili mele rândulețe…”, Epistole vesele cu 35 desene în text de Fred Ghenădescu, Editura Universul S.A., București, 1945.
Tudor Mușatescu îi recunoaște finului talentul precoce, însă îl îndeamnă să-și mai tempereze sentimentalismul și să-și cultive spiritul de observație și satira, sugerându-i exercițiul „scenariilor lirice”, după modelul propriei experiențe dramatice. Mai mult, se oferă să-i faciliteze debutul, promițând să trimită o poezie a începătorului Tudor Opriș spre publicare.
Astfel, figura lui Mușatescu apare în ipostaza unui formator exigent și încurajator, care a dat o decisivă orientare vocației literare a finului său:
Am reuşit în câteva rânduri să-l întâlnesc în lunile de vară când, mânat de dor, se repezea singur ori cu naşa Kitty [Ecaterina Gheorghiu, a doua soție a lui Tudor Mușatescu], cunoscută actriţă, 3-4 zile la Câmpulung, ca s-o vadă pe naşa Lili. Tata, fiind mutat la comanda Regimentului 3 Grăniceri-Pază din Cernăuţi şi apoi plecând cu Regimentul 6 de Gardă «Mihai Viteazul» pe front, m-a lăsat în grija bunicului din toamna anului 1939 până în cea a anului 1941, ca elev al Liceului «Dinicu Golescu». A fost perioada primei iubiri şi primelor poezii. Cum prin 1940 caietele mele începeau să se umple de versuri, m-am gândit să i le arăt naşului Tudor şi să mă fudulesc cu ele.
Prin august 1940 i-am citit primele versuri închinate Andreei [adolescentul Tudor Opriș era îndrăgostit în perioada aceea de câmpulungeanca Andreea Negulici]. «Calci pe urmele mele, ticălosule, şi se pare că eşti mai precoce decât mine. M-ai întrecut la „erotică” cu trei-patru ani!».
Le-a citit pe toate, pe câteva le-a recitat cu vocea lui puţin spartă şi mi-a spus: «Versifici admirabil şi pentru 14 ani eşti un mic virtuoz. Dar ai şi multe leşinături în poezie. Decât să teatralizezi sentimentele, ai scrie mai bine scenarii lirice, alegând ca eroi persoane din jurul tău. Aşa cum am făcut eu în „Titanic Vals”. Este exact exerciţiul care îţi trebuie să-ţi formezi ochiul, simţul de observaţie, spiritul satiric, să-ţi temperezi sentimentalismul fără să renunţi la sentiment».
M-a pus să-i transcriu o poezie, «O să i-o dau lui Mihai Niculescu la Universul literar, poate ţi-o publică. De la o vreme se ocupă şi de debutul celor tineri». Mi-a fost ruşine să-l întreb ce s-a întâmplat cu acest manuscris. Sunt convins că nu a ajuns la destinaţie, şi-apoi naşul Tudor era prea ocupat ca să facă oficii de impresar literar.
Am păstrat o copie a acestei poezii, prima din viaţa mea care ar fi trebuit să vadă lumina tiparului, marcându-mi debutul.
Notă:
Reproducerea fragmentelor s-a făcut după volumul „Întâmplări și oameni. Itinerarul unui destin”, de Tudor Opriș, Editura Aramis, București, 2001.