În anul 1937, scriitorul englez Sacheverell Sitwell (1897-1988) a fost invitat de prinţesa Anne-Marie Callimachi să viziteze România, cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Impresiile poetului, criticului şi istoricului de artă, memorialistului şi autorului de jurnale de călătorie, după patru săptămâni de şedere în ţara noastră, au fost cuprinse în volumul „Călătorie în România”, apărut în februarie 1938. Sir Sacheverell Sitwell a dedicat cartea prinţesei Callimachi, care l-a încurajat să o scrie.
Între cei care au primit mulţumirile autorului pentru sprijinul acordat pe durata voiajului s-a aflat şi gazda sa din Rucăr, localitate aflată pe traseul călătorului. La fel ca Bran, unde a fost primit de Regina Maria, sau Sinaia, unde s-a întâlnit, la Castelul Peleş, cu Regele Carol al II-lea. „Se cuvine, de asemenea, să mulţumesc călduros dlui D. Dem. Dimăncescu pentru cele două zile încântătoare petrecute la Rucăr, un sat de munte tipic românesc, precum şi pentru nenumăratele sugestii, informaţii şi ajutorul dat la scrierea corectă a numelor româneşti.”, scria Sir Sacheverell Sitwell despre popasul rucărean, pe care îl descrie absolut cuceritor.
Costumele, broderiile şi covoarele îi trezesc „cele mai vehemente pofte de colecţionar” – scria Maria Berza, autoarea cuvântului-înainte -, considerând bogăţia artei ţărăneşti din România drept cea mai strălucitoare din Europa.”
- „Se cuvine să nu uităm nici cealaltă specialitate a Rucărului, o brânză de capră de o delicateţe de nedescris, pe care o vedem în cilindri din scoarţă de brad”
„Aproape că se lăsase întunericul când am ajuns la Rucăr. Ne-au trebuit doar câteva clipe, într-atât de mic e orăşelul, ca să găsim casa doamnei Dimăncescu. O scurtă descriere dezvăluie particularităţile Rucărului. E ridicată pe temelii solide din piatră, astfel încât parterul, în primul rând sufrageria, are nişte ferestre care sunt mai degrabă ambrazuri. Parterul este, într-adevăr, un fel de fortăreaţă cu o uşă atât de solidă, încât ar fi nevoie de un berbece ca s-o sfărâme. La etaj se află obişnuita galerie sau balconul. Data, 1864, dăltuită pe o piatră de boltă, poate indica anul construcţiei, dar, din toate punctele de vedere, casa este mult mai veche, fiind clădită în deplină conformitate cu tradiţia locală. Au mai fost adăugate două aripi separate, ridicate recent, dar respectând aceleaşi convenţii, în aşa fel încât în faţa casei se desfăşoară tot farmecul unei curţi.
Înăuntru, casa are obişnuitele covoare şi draperii; se cuvine menţionat în mod deosebit un covor oltenesc, care are o reprezentare de siluete încinse într-o horă. Acest covor a fost, probabil, ţesut pentru o nuntă, deoarece doar arareori vezi figuri omeneşti prezente în model. Majoritatea camerelor au pe jos covoare albe sau negre din blană de oaie, caracteristice pentru Rucăr şi împrejurimi. Aceste piei de oaie au un efect destul de izbitor, ele dând încăperilor un soi de precaritate nomadă, de tabără tătărească sau de cort de circ.
Se cuvine să nu uităm nici cealaltă specialitate a Rucărului, o brânză de capră de o delicateţe de nedescris, pe care o vedem în cilindri din scoarţă de brad. Rezultatul acestui mod de pregătire este gustul uşor afumat, picant, de răşină şi de lemn de brad. Se cuvine să nu uităm nici puii fripţi, rumeniţi pe cărbuni, o specialitate românească, şi nici musacaua, o invenţie culinară orientală având la bază vinetele, de origine grecească sau, mai probabil, turcească. În sfârşit, prezenţa a patru generaţii din aceeaşi familie trăind sub acelaşi acoperiş era o dovadă vie a continuităţii tradiţiilor în aceste zone muntoase.”
- „E foarte greu de descris costumul popular din Rucăr. Nu găseşti nici două la fel”
„Dimineaţa următoare a început cu o răpăială de ploaie, cu atât mai memorabilă, cu cât era singura zi măcar în parte ploioasă pe care am avut-o în toate cele patru săptămâni petrecute în România. Se nimerea prost, deoarece evenimentul culminant din Rucăr este târgul de duminică. În ciuda ploii, vestitele costume de Rucăr puteau fi văzute pretutindeni, deşi uneori erau adăpostite sub umbrele. E foarte greu de descris costumul popular din Rucăr. Nu găseşti nici două la fel. Unele sunt purpurii, altele albastre, sau verzi pe fond negru, dar toate sunt bogat împodobite cu fir de aur, aşa că au o strălucire ca de paiete în contururile îndrăzneţe ale florilor.
Femeile căsătorite poartă, mai cu seamă, un acoperământ de cap alcătuit dintr-o maramă lungă, albă, sau un văl, asupra căruia s-a răsfirat cu generozitate rodul unei migăloase broderii cu acul; în schimb, femeile vârstnice au un stil vestimentar doar al lor, mai aspru şi auster, dar nu mai puţin elaborat în ceea ce priveşte migala execuţiei. Dintr-un motiv sau altul, costumul de Rucăr nu e uşor de identificat sau de datat. Are desigur influenţe orientale sau, cel puţin, urme ale stilului albanez. Oricum, în ultima sută de ani nimic nu i-a alterat integritatea, deşi, după gustul meu, costumul de Rucăr are puţin cam mult din aerul unui bal artistic din Chelsea. Sunt ca rochiile din Ruritania, mai ales cele de vals.
Pe de altă parte, bărbaţii s-au oprit cu un veac mai devreme. Hălăduind prin târg, am tot văzut pe acolo un idiot, sau înapoiat, cum li se spune, care stătea câte un sfert de oră nemişcat holbându-se la câte o tarabă de legume sau uitându-se în ploaie. Îşi ţinea mâinile tot timpul strâns împreunate, una peste alta, aşa cum îşi ţine mâinile o matroană sau un gardian de puşcărie. Aceasta era caracteristica idioţeniei lui şi faptul că nu scotea nici o vorbă. Dar era îmbrăcat la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi, cu o cămaşă albă şi pantaloni, un surtuc negru brodat şi un soi de melon, doar că era într-o formă primitivă, nealterată de oraş. Acest om semăna izbitor, ca port şi înfăţişare, cu ţăranii prezenţi în nunţile rustice sau dansurile din tablourile lui Brueghel. Prin urmare, putem spune că bărbaţii din Rucăr purtau costume de secolul al XVI-lea, chiar dacă femeile lor înaintaseră cu moda până în vremea în care Byron se afla la Missolonghi.”
- „Ceasurile zburau, pe măsură ce printre invitaţi treceau ameţitor tăvi cu vin şi ţuică şi platouri cu felurite bomboane de ciocolată”
„Am petrecut toată acea după-amiază de duminică la o nuntă. Aceasta începuse din ajun cu dansuri în sat, dar seara de sâmbătă îi era dedicată în întregime. Un ofiţer din Bucureşti se căsătorea cu fata unui ţăran bogat, căsătorie care aducea cu sine fuziunea elementelor ţărăneşti şi militare, făcând din acea nuntă un eveniment de neuitat.
Casa socrului-mic strălucea de curăţenie, ca de altfel toate casele acestei categorii sociale din România, împodobită cu obişnuitele covoare şi broderii, iar pe pereţi având nu tapet, ci motive decorative aplicate cu un şablon. Această modă în decoraţia interioară venea de fapt din capitală şi era un semn de rafinament.
Jos, în curte, casele alcătuind trei laturi ale unui pătrat, soseau într-un şir neîntrerupt musafirii, în timp ce se pornise deja o horă, în acordurile unei orchestre de coarde şi alămuri. Balcoanele erau deja pline până la refuz cu femei în vârstă, purtând veşmintele lor caracteristice, cu marame ori estemele lungi şi albe, coborându-le peste umeri.
Ceasurile zburau, pe măsură ce printre invitaţi treceau ameţitor tăvi cu vin şi ţuică şi platouri cu felurite bomboane de ciocolată. În sfârşit, într-un moment de nedescris, şi-a făcut apariţia un şir de automobile şi, înainte de a se opri, din ele au sărit cam o duzină de tineri, cu un aer strălucitor şi îndrăzneţ în uniformele lor militare, care, conduşi de mire, s-au îndreptat, precum corul din Ruritania, către laturi. Din acel moment, nunta a căpătat dimensiuni fantastice, greu de prevăzut.
Era prezent un fotograf oficial din Braşov, care certa pe toată lumea şi zbiera ca un sergent la instrucţie sau, alteori, îi ademenea pe toţi de parcă ar fi avut covoare de vânzare. În cele din urmă, a reuşit să adune un grup numeros, alcătuit din toate rubedeniile miresei şi toţi ofiţerii, cu acele coşuri de flori ca din Ruritania ce îşi făcuseră apariţia ca prin minune, nişte coşuri cu mânere foarte lungi ce se purtau pe braţ şi a căror parte inferioară avea forma unei pălării de paie, plină ochi cu flori artificiale. Aparatul de fotografiat era atât de vechi, încât avea nevoie de o glugă neagră pentru punerea la punct a imaginii, iar îndelungata expunere, ce dura vreo patru-cinci minute, necesitând o imobilitate absolută, îşi cufunda victimele într-un soi de transă. Acestea aveau pupilele încremenite şi fixe, iar curând ar fi putut să-şi piardă cunoştinţa. Era o privelişte de neuitat. Încă mai pot să văd, cu ochii minţii, mireasa şi rubedeniile ei, multe dintre ele remarcabil de arătoase, sora mirelui, o persoană căreia i se poate aplica cel puţin acelaşi calificativ şi mulţi dintre ofiţeri.
Casa familiei Dimăncescu din Rucăr
Românii, predominant latini ca origine, au înfăţişarea civilizată sau uneori supercivilizată a spaniolilor sau italienilor. Sora mirelui, cu părul ei arămiu, semăna cu o actriţă celebră şi cel puţin unul dintre ofiţeri ar fi putut juca rolul de Pierrot într-o trupă de sezon înainte de război. Iar apoi, doar într-o clipă, căci, de fapt, ceremonia în sine nu avusese încă loc, s-a format cortegiul pentru biserică şi, ţinându-se de mână, ofiţerii şi domnişoarele de onoare au ieşit în stradă, iar apoi, tot mână în mână, au urcat treptele bisericii şi au intrat în naos, purtând coşurile cu flori.
Spre regretul nostru, căci începuse să se lase întunericul, am fost nevoiţi să-i părăsim, după ce am văzut procesiunea înaintând încet, fiecare locuitor din Rucăr ocupându-şi locul său, îndreptându-se către aura de lumină, înspre altar şi norul de tămâie. Această slujbă religioasă urma să ţină încă vreo două-trei ceasuri, iar noi aveam de traversat munţi înalţi, în drumul spre Sinaia. Aşa am plecat din Rucăr, iar după câteva clipe nu se mai zărea dintre dealuri decât îngrămădeala acoperişurilor din şiţe.”