Comorile adăpostite de „Muzeul de acasă” al Mirelei Mitroiu îşi fac debutul “în lume”, în cadrul unor evenimente dedicate artei etnografice muscelene, care încep pe 1 Decembrie, cu o acţiune la Biblioteca Municipală „Ion Barbu”. Ca o avanpremieră a prezentării portului popular dintr-o frumoasă colecţie particulară, cu o vechime de patru generaţii, Mirela Maria Mitroiu ne-a invitat să-i vedem expoziţia amenajată într-un spaţiu cochet, în curtea casei din vecinătatea Grădinii Publice „Merci”. Cei care au avut ocazia să pătrundă în încăperea ticsită de obiecte cu vârsta măsurată în decenii, unele de-o seamă cu veacul – şi mai bine -, sunt învăluiţi de un parfum de epocă special, pe care îl transmit interioarele bătrânelor case din centrul târgului de altădată. În ciuda nostalgiei care-l cuprinde pe privitor la vederea lucrurilor personale ale lui Gheorghe Mitroiu, micul muzeu a împrumutat din vioiciunea Mirelei Mitroiu, al cărei neastâmpăr nu se limitează la plăcerea de a povesti. Viaţa de după pierderea jumătăţii alături de care a trăit 31 de ani a dobândit un sens şi datorită preocupării de recondiţionare a unor straie foarte vechi, pregătite pentru a fi arătate publicului atras de frumosul vestimentaţiei omului simplu de odinioară. Exponatele arătate nouă în cadrul reportajului realizat de curând, preponderent costume complete, sunt rarităţi chiar pentru colecţionari de carieră. Şi nu sunt toate cele etalate, întrucât posesoarea lor are şi piese aflate în proces de recondiţionare, inerent în cazul unor ii şi fote din primele decenii ale secolului XX.
- Costume populare păstrate de patru generaţii
Cum păşeşte în interiorul atemporal al muzeului personal al Mirelei Mitroiu, vizitatorul este cucerit pe loc de costumele populare expuse pe manechinele aliniate pe lungimea încăperii, unde, oriunde întoarce privirea, are ceva de studiat cu atenţie. Parcă este o concurenţă între obiectele adunate în odaia cu rol expoziţional, care să-l atragă primele pe străinul care trăieşte bucuria să-i fie oaspete proprietarei. Câştigă competiţia portul popular provenind din locurile de baştină ale soţilor Mitroiu: Muscel şi Ardeal. Nu a fost omisă nici Moldova din reprezentarea teritoriilor României în cadrul colecţiei acestei familii de artişti, care cuprinde şi goblenurile Mirelei Mitroiu, şi măştile populare ale lui Gheorghe Mitroiu, şi cărţile şi caricaturile acestuia, macheta ARO, aparate radio vechi, chiar şi maşina de scris a Mirelei, dactilografă de profesie, cu peste 35 de ani lucraţi în cadrul Întreprinderii Miniere.
Rădăcinile interlocutoarei noastre sunt în comuna Boteni, locul naşterii sale şi, totodată, o inspiraţie pentru preocupările sale de păstrător al portului tradiţional, după modelul Muzeului „Ion Chelcea”, dedicat unuia dintre cei mai mari cercetători în domeniul etnografic ai României. Boteniul i-a dat ţării şi pe Petre Ţuţea, colegul de şcoală al lui Ion Chelcea, şi pe Gavril Prunoiu, personalităţi despre care consăteana lor vorbeşte cu mândrie. La Boteni n-a dispărut cu totul obiceiul îmbrăcării costumului popular, purtat cu cinste nu numai la nunţi şi botezuri, ci şi la slujbele de la biserică şi în ocazii fără iz festiv.
Ideea conservării costumelor populare rămase de la înaintaşi a avut-o Gheorghe Mitroiu, mai cu seamă că în familia Mirelei se strânsese un mic tezaur păstrat de la străbunică, bunică şi mamă. „Soţul meu a avut ideea să le luăm de la ţară. Erau ţinute într-o ladă de zestre şi soţul meu a spus să le aducem la Câmpulung, ca să le întreţinem noi mai bine. Am avut în jur de 40 de costume tradiţionale. Am zis să luăm 25-30, rămânând ca, în timp, să le aducem şi pe celelalte. N-am apucat să le mai luăm, le-am pierdut în urma unui incendiu. Am rămas cu acestea. Soţul meu avea o vorbă: „Ai zis, ai şi făcut.” Sunt moştenire din familia mea, dar am câteva şi din familia soţului. Sunt foarte vechi, eu fiind a patra generaţie. Vreau să le păstrez şi să le duc mai departe la a cincea generaţie, către fiul meu, care şi el este un iubitor al artei populare şi al tradiţiei.”, ne-a povestit Mirela Mitroiu cum a început proiectul – îi putem spune – de familie.
Fiind din neam, este de înţeles valoarea de suflet pentru păstrătoarea lor. Şi, mai mult de atât, au o valoare de patrimoniu, fiind un bun destinat comunităţii, prin expunerea lor în cadrul diverselor evenimente aflate în pregătire.
- Valoarea portului popular deţinut de Mirela Mitroiu este dată şi de vechimea sa. Cel mai vechi costum datează din 1890
În afara pieselor provenite din Boteni, Mirela are ii şi fote rămase de la bunica maternă, care era din Măţău. „Ecaterina Grigore, Zărnescu, după căsătoria cu bunicul meu, a ţesut în război, şi-a lucrat fotele şi iile, părinţii ei, la fel. Am costume de la străbunică, bunică, mamă. Am şi din zona Davideştiului, din partea soţului. Tatăl soţului meu era din Davideşti. Nu în ultimul rând, am şi costume din Bistriţa Năsăud, unde îşi are rădăcinile soţul meu. Am căutat să strângem în acest muzeu toate zonele ţării noastre: Muntenia, Ardealul, Moldova. Opincile care îmi completează costumele sunt tot din zona Ardealului, la fel câteva păpuşele îmbrăcate cu portul din Ardeal.”, a continuat Mirela Mitroiu.
„Piesa de rezistenţă” a „Muzeului de acasă”, aşa cum îmi place mie să-i spun, este un costum foarte vechi, din 1890. Marama este din borangic, ţesută în război, cu fir metalic, care şi ea este de prin 1900. Patina timpului îşi spune cuvântul în cazul iei cusută cu fir metalic şi paiete. Ca simbol geometric, avem coroana regală. Din informaţiile pe care le am, modelul de pe el a fost purtat de Regina Maria, care a iubit foarte mult portul popular din zona Muscelului. La evenimentele Casei Regale îmbrăca cu mare plăcere costumul nostru de Muscel. Ţin foarte mult la această capodoperă, fiind un model vechi şi nu ştiu dacă se mai lucrează acum. Iar fota cu romburi este lucrată cu fir metalic. Am încă trei, pe roz, pe roşu şi pe bleu, care au aceeaşi influenţă, fiind foarte vechi, 1900-1910. Am şi din perioada interbelică, 1918-1938, dar am şi după perioada interbelică, anii ’40-’45. Nu am costume noi, am numai costume vechi. Se şi văd pe ele vechimea, lucrul, cusătura, pânza ţesută în război şi anii care au trecut peste ele.”, spunea Mirela Mitroiu.
- Varietate de exponate, de la cele mai simple, până la cele îmbogăţite cu decoraţiuni strălucitoare
Dintre costumele sale spectaculoase, ne oprim la o superbă ţinută în tonuri de roz, specifică tinerelor căsătorite, lucrată în jurul anului 1920. Motivul predominant este rombul, prezent atât în ie, cât şi în fotă. „Fota are foarte mult fir metalic, ia, la fel, plus paiete. La acea vreme, firul metalic era foarte scump. Să coşi o ie cu fir metalic, să lucrezi în război o fotă cu fir metalic însemna să vinzi un animal din bătătură pentru un ghemuleţ de fir metalic. Când vedeai o femeie îmbrăcată astfel, îţi dădeai seama că provine dintr-o familie înstărită. Naşa nu era mai prejos şi îmbrăca un costum albastru.”, a precizat Mirela Mitroiu arătându-ne o ie din anii ’30, potrivită statutului menţionat. Soacrei i se potrivea grena. 1935 este anul confecţionării unei vestimentaţii muscelene care reflectă opţiunea mamelor mirilor în materie de cromatică acceptată social.
Doamna Mirela deţine atât costume simple, cât şi costume îmbogăţite cu mărgele, paiete şi fir metalic. Lacrimile doliului erau reproduse pe haine negre, cernite, de văduvă, prin mărgelele care compensau lipsa culorilor. În cazul celorlalte, predomină grena, albastru, roşu şi roz, nuanţe purtate la Boteni. Vârsta purtătoarelor, de asemenea, este oglindită în exponate, de la fetele de şcoală, până la bătrânele satului.
Fota din componenţa unui costum specific unei vârstnice, al cărei obicei de a merge la biserică a fost transpus pe ie prin prezenţa cruciuliţelor, a fost lucrată de bunica Ecaterina, la război, din lâna provenită de la oile familiei. „Ca motive, avem trifoiul cu patru foi şi Coloana Infinitului a lui Brâncuşi.”, spunea despre ornamentaţia fotei doamna Mirela, care ne-a arătat şi alte reprezentări inedite pe ii: spicele grâului, spirala, garoafa roşie.
Unul dintre costumele bărbăteşti i-a aparţinut lui Gheorghe Mitroiu. „L-a purtat la Bistriţa Năsăud, în clasele I-V. Apoi familia lui s-a mutat în Muscel. Cel de lângă a fost purtat de tatăl lui, socrul meu, în momentul în care a fost ginere, este un costum de prin anii ’30. În completarea lui, am cizmele care şi-au păstrat forma până astăzi datorită calapodului” de lemn, introdus în ele. Pentru cap, accesoriul principal era căciula de miel din Muscel.
Opincile ataşate ţinutelor din expoziţie le are de la verişoara lui Gigi Mitroiu, care i le-a trimis de la Bistriţa Năsăud. „Am căutat să aduc şi portul popular din zona soţului meu.”, a adăugat aceasta. Tot de la Bistriţa Năsăud este o ie brodată cu o explozie florală, influenţa fiind suceveană, completată cu catrinţă.
- Acasă, la Boteni, a deprins cusutul carpetelor, brodatul, lucratul cu andrelele, ţesutul la război, torsul lânii
Preocupările de colecţionar sunt dublate de cele de artizan popular, deprins din familie cu ţesutul, cusutul, torsul lânii. „Îndeletnicirile le am de la bunica maternă şi mama mea. De exemplu, cusutul carpetelor, brodatul, lucratul cu andrelele, ţesutul la război. Mai târziu, am început să lucrez goblenuri.”, relata iscusita noastră naratoare, care, ajungând la aproximativ 50 de lucrări, a organizat câteva expoziţii la Câmpulung. „Sunt goblenuri pe care le-am lucrat cu mare drag, nu se execută uşor, este o lucrătură migăloasă, dar, cosând goblen, te deconectezi de la toate grijile care apar. Sunt goblenuri cusute la un fir, prin împunsătură, şi vă daţi seama câtă migală este să lucrezi la milimetru pătrat prin împunsătură! Cât timp mi-a luat să finalizez aceste goblenuri lucrate pe gherghef, după model!”, ne-a explicat doamna Mirela meticulozitatea de la baza execuţiei constând în numărarea fiecărui punct redat pe model şi reproducerea lui pe pânza de goblen.
„Într-un fel, se leagă goblenul cu ia, pentru că sunt cam aceleaşi tehnici de cusut. La şcoală, am cusut şi ie, şi vâlnicuţe. O aveam profesoară pe doamna Bădescu, ea ne-a pus acul în mână şi ne-a învăţat să lucrăm iişoare. Iar băieţii lucrau covoraşe din pănuşi de porumb.”, îşi aminteşte aceasta. Şi tot în copilărie a învăţat lucrul cu andrelele, cu ajutorul cărora făcea veste şi ciorapi. „Bunica Ecaterina mă punea în poală şi îmi arăta cum se lucrează la război. Mama m-a învăţat şi ea lucrul la carpete.”, mărturie fiind câteva exemplare lucrate de ea împreună cu mama, care a crescut o fiică harnică şi dedicată unor preocupări utile într-o gospodărie. „Am şi tors, pentru că, la 15 ani, mama m-a învăţat să torc.”, îndeletnicire pe care n-a uitat-o până astăzi. Mirela Mitroiu ne-a oferit o demonstraţie de tors, graţie furcii şi caierului prezente în muzeu, care n-au doar rol estetic, întrucât posesoarea lor ştie să le folosească. „Lâna o am de la mine de acasă, pentru că am avut multe animale. Părinţii mei mergeau cu lâna la Câmpulung, la domnul Catrinescu, la dărăcit. În timpul liber, iarna, stăteam cu părinţii la gura sobei şi torceam lâna. Mie îmi place să torc. Din când în când, vin şi îmi beau cafeaua în micul meu muzeu şi îmi place să-mi pun furca în brâu şi să torc.”, a continuat povestirea acesteia.
- O familie de artizani. În timp ce Mirela lucra goblen, Gheorghe confecţiona măşti
În familia Mitroiu, şi Mirela, şi Gheorghe aveau înclinaţie către meşteritul obiectelor de artă populară. Gheorghe Mitroiu, de pildă, confecţiona măşti specifice sărbătorilor de iarnă. „Foarte mult îmi lipseşte soţul meu! Când văd lucruri realizate de mâna lui, când intru în muzeu şi în casă, îmi aduc aminte în fiecare clipă de el, cât de bine ne-am înţeles şi ce priză bună era între noi. În momentul în care confecţiona măştile, eu lucram la goblen. Stăteam la un ceai, la poveşti, îl mai ajutam şi eu la cusutul „ochilor”, „nasului”, bineînţeles, modelate de el. Are o colecţie măricică de măşti tradiţionale româneşti şi mă bucur să vorbesc şi despre ele, pentru că se apropie cu paşi repezi sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou, când se umblă cu măştile pe la casele oamenilor, pentru a alunga duhurile rele şi a face loc binelui. Soţul meu spunea: „Nu ai să vezi mască frumoasă. Masca trebuie să fie lucrată urât, încât să se sperie şi urâtul de ea.” Dragul de el, aşa îmi spunea. Măştile sunt urâte, sunt înspăimântătoare, sunt dure. Sunt lucrate pe pănuşi de porumb, material textil, piele şi blană de oaie. Confecţiona şi mărţişoare, a şi sculptat în lemn, în afara faptului că a fost un caricaturist de marcă, umorist, grafician, un bun avocat. Cred că a rămas ceva în urma lui pentru Câmpulung. Prin plecarea lui la Cer, Câmpulungul a rămas puţin mai sărac.”, a încheiat Mirela Mitroiu.
Plăcuta noastră gazdă, preţ de câteva ore, ne-a mărturisit că îi primeşte cu tot dragul, pentru vizitarea expoziţiei personale – o bună sursă de documentare -, pe cei pasionaţi de studierea artei etnografice muscelene.
Magda BĂNCESCU