Fiu al unui comerciant bucureştean, ocupând diferite slujbe ca „amploaiat“, hărţuit de greutăţi materiale şi de „grele nenorociri“ în familie, Alexandru Pelimon(1822-1881) ne-a lăsat în cartea sa „Impresiuni de călătorie în România”, publicată în anul 1858, o frescă vie a oraşului Câmpulung şi a împrejurimilor sale. Scrierea aparţine unui veritabil „turist” care îşi ia rolul foarte în serios. Cât de modern gândea acest iubitor al naturii, care vară de vară mergea în călătorie pe jos, cu „sacul în spate“ (varianta din secolul al XIX-lea a rucsacului!) şi cu o ghioagă straşnică în mână, reiese din ceea ce acesta scrie chiar în debutul cărţii sale:
„Mă mir prea mult de ce boierii, proprietari de moşii, iubesc vara a şedea în Bucureşti? Cum dumnealor iubesc atât de mult uruitul trăsurilor, preumblarea de la Şosea ca şi pe alte uliţi ale Bucureştilor, totdeauna în pulbere şi-n trăsură; de ce n-ar fi iubind să viziteze în acest timp muntele şi câmpia, locurile de pe Dâmboviţa, pe Argeş şi Râul Doamnei, pe Olt şi mai încolo.”
- Pe jos, de la Bucureşti la Câmpulung
Călătorind prin locurile istorice ale Munteniei și Olteniei, Alexandru Pelimon cercetează vestigii ale trecutului, vizitează mănăstiri și scotocește tot ce-i cade la îndemână pentru a găsi și descifra vechi hrisoave și inscripții.
Urmărind însemnările din volumul său „Impresiuni de călătorie în România”, aflăm că Pelimon pleacă pe 16 iulie 1858 din Bucureşti, pe jos, la „orele trei şi jumătate, foarte de dimineaţă”. Este însoţit de un oarecare Niţă, „un june grănicer din satul Vişoi, mai din sus de Câmpulung”, care – potrivit mărturisirii autorului – era „cel mai frumos june ţăran ce au putut vreodată a vedea ochii mei”. După ce trece de lunca Bucureştiului, străbate Podul Bărbierului (astăzi comuna Răcari) pentru a intra în lunca din Conţeşti, un loc deschis de „unde încep a se zări Carpaţii către nord, întocmai ca nişte cetăţi de fier şi de aramă”.
A doua zi călătorul trece prin lunca Mătăsarului, Găeşti şi Leordeni. În cea de-a treia zi, lasă Goleştiul şi Piteştiul „tot la mâna stângă”, urmează „calea cea oarecum gloduroasă pe sub dealuri” și depășește confluenţa Râului Doamnei cu Argeşul. Pentru că ziua este trecută de jumătate, Pelimon grăbeşte paşii ca să iasă în „drumul cel mare pe unde umbla lumea care se ducea la târgul de Sânt Ilie” din Câmpulung.
Aici – observă el – peisajul se schimbă brusc: căruțe încărcate cu tot felul de mărfuri, oameni povestind sau cântând, o animaţie neaşteptată, toate dau impresia că se apropie o mare sărbătoare. Noaptea călătorul rămâne la „poşta Livezeni, cea mai din urmă până la Câmpulung”.
Prima impresie despre oraşul Câmpulung, calificată drept „teribilă” şi despre care crede că o va ţine minte toată viaţa, este legată de bâlciul de Sf. Ilie:
„Întâia impresiune, când sosii în târgul Câmpulungului – scrie Alexandru Pelimon în memorialul său de călătorie – fu pentru mine teribilă, încât n-o poci uita până azi. Abia intrai la un capăt al târgului, cum am zice al bâlciului ce se face de ocaziunea sărbătoarei Sânt Ilie. Mai multe linii formau uliţile târgului, pe lângă murul monastirii [Negru-Vodă, n.n.] şi care se întindea până afară din poarta cea mare de către râu şi dincolo de apă se făcea oborul de vânzarea vitelor.
Ca să ne oprim puţin aici; acesta este locul pe care preasfinţia sa părintele Ioanichie voieşte, din fondurile monastirii, a forma grădina până în marginea râului; iar târgul, adecă şatrele şi una-alta ce va mai trebui să le strămute iarăşi preasfinţia sa, cu a sa cheltuială, însă tot pe moşia monastirii, ca cu al căruia venit anual să se poată subvenţiona întreţinerea acestei grădini, care e de cea mai mare importanţă pentru oraşul Câmpulung.
Ce voiesc a mai zice domnii neguţitori acu?
Sosisem dar şi intram în capătul târgului, unde se reprezinta ochilor mei fel de fel de lucruri ciudate şi curioase. O mulţime de prăvălii, ţărani, femei, copii, cercelari, neguţitori, mămulari, copăieri şi oameni de-ai poliţiei şi d-ai cârmuirii care privegheau!…”
- Bâlciul de Sf. Ilie în 1858
Dovadă a unei intense vieţi comerciale, bâlciul de Sf. Ilie, desfăşurat anual între 17 şi 27 iulie, aducea la Câmpulung numeroşi negustori ale căror mărfuri se schimbau cu produsele locale. Chiar secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro Fiorentino, îl menţionează în călătoria sa prin Câmpulung.
Prin cele relatate despre bâlci în anul 1858, Alexandru Pelimon ne lasă un viu şi pitoresc tablou de epocă, dovedind o impresionantă forţă descriptivă şi, în acelaşi timp, calităţile unui stilist cu meşteşug. Scriitorul află la Câmpulung o mulţime pestriţă care foiește în jurul prăvăliilor unde călătorul nostru, destul de umblat de altfel, observă „fel de fel de lucruri ciudate şi curioase”:
„Uitai a spune – scrie mai departe Pelimon în cartea „Impresiuni de călătorie în România” – că mai în centrul târgului marfa de la Lipsca şi marşandele dau lustru ăstui bazard ce ţine două săptămâni, până după ziua Sânt Pantelimon; şi fără a o spune aceasta, nu trebuie a vă îndoi că, pe lângă câte un ciurbagiu grăsuliu, băcan sau braşovean, ce se vedea şezând cu ciubucul în mână dinaintea şatrei sale şi care se plângea mereu că nu este vânzare, se vedeau o sumă de boieri, dame, domnişori, atât d-aci din oraş, cât şi din alte părţi, veniţi de ziua Sânt Ilie.
Ș-aci, lângă surtucul de modă, mănuşi glasé şi fracuri cu coadele lungi, lângă capela de modă, a domnişorului, cu şapca şi paltonul neguţitorului, lângă cojocul şi căciula de oaie a ţăranului, peşchirul sau mărama cea albă, conciul şi o-mbrăcăminte ce românele purtau şi-n al treisprezecilea secol, nu puţin făceau un contrast ciudat câteva dame ce purtau pălării amazoane, cu horbotă neagră pâmpregiur şi maniind cochetăria cea mai esantrică.
Dânsele păreau mai mult ca cum s-ar fi aflat în doliu, cu acea horbotă neagră, pe care însă, ţiind-o cu mâna asupra fizionomiei, îi ascundea frumuseţea obrazului, care, cu toate acestea, trebuia lăsată să se vază şi care nu puţin intriga pe cei mai mulţi, cât şi insufla o nespusă gelozie şi curiozitate pântre celelalte dame.”
- Ruleta – unul dintre punctele de atracţie ale bâlciului de Sf. Ilie
La „Sborul lui Sf. Ilie“ din Câmpulung (cum mai era denumit bâlciul) se vindeau de toate, funii şi păcură, coase şi opinci, lulele şi brânză în coşuleţe, se juca „Uite popa!… nu e popa!” (şi nu era greu a pierde agoniseala unui an întreg!) ori se bătea cartea la jocul de stos prin cafenele. Dar cea mai mare căutare o avea ruleta, căci aici se îngrămădeau cei mai mulţi, atraşi de strigătul „La un gologan, cinci!… la un gologan, cinci!” al celui care îndemna la joc. Deşi oprit de „condica penală”, jocul de ruletă (introdus de nemți în Țările Române către sfârșitul epocii fanariote) rămânea unul dintre punctele de atracţie ale bâlciului din Câmpulung:
„Veţi şti însă – scrie în continuare Alexandru Pelimon – că era cam la toaca popilor când sosii eu şi n-aveam căpătâi unde să trag, fiindcă, din ceea ce-am cunoscut, nu prea era mare dispoziţiune în nimeni ca să voiască a mă primi, măcar pentru două-trei zile; ş-apoi, printr-o piază rea, se vede, toate camerile de pe la hanuri se aflau prinse!…
Mă învârteam de colo până colo, uitându-mă pe la unii ş-alţii, observând pe la prăvălia şi mărfurile ce le aveau… Aici unul vindea funii şi păcură, dincolo altul vindea coase, opinci, lulele şi brânză în coşuleţe; cârciumile ş-aveau tarabele întinse şi cafenelele erau numai stosărie…
Dar în mijlocul acestora se aflau aşezaţi câţiva neguţitori cu roline [rulete,n.n.], cum am zice, cu jocuri de noroc pe bani, care ş-aceia ş-aveau prăvăliile lor, la care se grămădeau mai mulţi oameni şi ţărani, uitându-se în gura unui asemenea neguţitor coţcar, cel ce sta dinaintea unei mese cu dichisurile sale, cum am zice, nişte pahare, sticle ori feşnice.
Și-n mijlocul a toate acestea era pusă rolina, cu un petec de moşama alături şi pe care se aflau imprimate nişte numere de noroc mari, roşii şi albastre. Iar acela ce ştia să dea la noroc, chema lumea ţiind în mână un săculeţ cu nişte bile înăuntru, pe care le scutura mereu şi striga precât îl lua gura: «La un gologan, cinci!… la un gologan, cinci!».
Mirându-mă prea mult că văz asemenea jocuri ce le ştiam oprite în toate părţile lumii – şi la noi le opreşte însăşi condica penală d-a se mai juca pe la târguri, rămăsei absorbit de cugetări şi de mirare!”, conchide uimit bucureșteanul venit în vizită la Câmpulung.
Notă:
Textul s-a reprodus după Alexandru Pelimon, „Impresiuni de călătorie în România”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.
Explicaţiile fotografiilor:
1.Carol Popp de Szathmari, „Bâlci la Câmpulung”, 1868. Creion și acuarelă: 52,7 x 38 cm. Localizat și datat la mijloc, jos, în creion: „Câmpulung, 3 august 1868”. Muzeul Național de Artă al României, Cabinetul de Desene și Gravuri.
2.Carol Popp de Szathmari, „Țărancă din Boteni – Muscel”, 1868. Creion și acuarelă: 46 x 25,5 cm. Localizat și datat în stânga, jos, în creion: „Boteni, 1 august 1868”. Muzeul Național de Artă al României, Cabinetul de Desene și Gravuri.
3.Carol Popp de Szathmari, „Țărancă din Dragoslavele – Muscel”, 1868. Creion și acuarelă: 54,8 x 37,5 cm. Localizat și datat la mijloc, jos, în creion: „Câmpulung, 18 august 1868”. Însemnare spre stânga, jos: „Alexandrina Voicineasca, Dragoslavele”. Muzeul Național de Artă al României, Cabinetul de Desene și Gravuri.