Între 1963-1965, s-au derulat lucrările de restaurare a Bisericii „Sfântul Iacob” – Bărăţia din Câmpulung, una dintre realizările cuprinse în portofoliul arhitectului Ştefan Balş (1902-1994). A fost un proiect de anvergură, care a însemnat înlăturarea mai multor construcţii exterioare şi interioare. Pentru câmpulungeni, cea mai vizibilă dispariţie o constituie pitorescul imobil care se întindea pe două străzi, Negru Vodă şi Mihai Eminescu, denumirea actuală a bretelei care leagă centrul de Constantin Brâncoveanu. Din fototeca istorică a Institutului Naţional al Patrimoniului – arhiva Direcţiei Monumentelor Istorice prezentăm câteva fotografii cu o valoare documentară uriaşă pentru Câmpulung, realizate în intervalul 1953-1963, în care apare construcţia care încadra turnul Bărăţiei.
În decursul timpului, ea a găzduit tot soiul de afaceri particulare: băcănii, o renumită cafenea a unui armean, precum şi magazinul acestuia, şi ateliere fotografice, atât în perioada interbelică, dar şi după instalarea comuniştilor la putere. Fondul de fotografie al Comisiunii Monumentelor Istorice atestă prezenţa în acest imobil a atelierului fotografului Ion Munteanu, care, timp de 22 de ani, între 1924-1946, a ţinut ocupată o parte a parterului clădirii. I-a imortalizat studioul foto şi Nicolae Th. Ştefănescu, datorită căruia cinci albume cu imagini ale Câmpulungului realizate de acesta au ajuns, în anul 1946, în patrimoniul Academiei Române. Şi tot Nicolae Th. Ştefănescu a fotografiat clădirea în perioada în care aici se afla Cooperativa Solidaritatea.
În anii ’50-’60 s-a menţinut profilul artistic al activităţii de la parter, desfăşurată, evident, într-o formă de organizare diferită de ceea ce s-a întâmplat înainte de instaurarea, în primăvara anului 1945, a puterii politice sinonime cu sfârşitul captivantei istorii a atelierelor fotografice particulare. Documentele din arhiva D.M.I. sunt dovada că, în anul 1963, înainte de demolarea construcţiei care „încorpora” turnul Bărăţiei, în acest spaţiu exista studioul „Foto Artistic”, extins şi pe latura de pe strada Mihai Eminescu.
- În timpul restaurării de acum 60 de ani s-a pus în discuţie dărâmarea sau menţinerea etajului turnului-clopotniţă
„În toamna anului 1965 – scria arhitectul Ştefan Balş, conducătorul proiectului de reabilitare de acum 60 de ani -, a luat sfârşit restaurarea Bărăţiei Câmpulung. Înainte de începerea lucrărilor, cele trei monumente istorice din cuprinsul aşezării, adică biserica, turnul-clopotniţă şi casa parohială, se găseau ascunse şi înglobate într-un rând de case mai noi, aliniate la stradă. Doi brazi monumentali aflaţi în faţa bisericii dădeau singura notă de frumuseţe în cadrul de mizer şi dărăpănat al incintei.
Elementele considerate ca valoroase la acea dată erau numai turnul la stradă şi cunoscuta lespede de mormânt a comitelui Laurentius de Longo Campo, aşezată în biserică, la picioarele altarului, datată cu anul 1300. Casa parohială şi biserica, din cauza transformărilor suferite, păreau a fi lipsite de interes. Iniţial, restaurarea, dată fiind această aparenţă lipsită de importanţă a clădirilor, a avut ca scop o acţiune de punere în valoare a turnului ameninţat cu dărâmarea de noile proiecte de sistematizare a oraşului.”
Nu vom insista asupra procesului de punere în valoare a complexului de clădiri ale Bisericii Catolice din Câmpulung, căruia îi vom dedica un articol separat. Vom puncta doar operaţiunea de degajare a turnului-clopotniţă – înălţat în 1730, în locul celui din lemn, care exista în 1640 – prin dărâmarea construcţiilor dimprejur. Înainte de restaurare, era înglobat pe trei laturi de clădiri mai noi.
„Lucrările efectuate s-au încadrat în tipicul normal al desfacerilor, consolidărilor şi completărilor elementelor distruse, specifice şantierelor noastre. Totuşi, nu au lipsit nici aici probleme importante, cerând hotărâri bine chibzuite, aşa după cum se întâmplă de câte ori este vorba de o restaurare.
În cazul de faţă a fost pusă în discuţie menţinerea sau dărâmarea etajului superior, vădit adăugat în vremuri moderne deasupra cornişei vechi. Turnul clopotniţă a fost supraînălţat la sfârşitul veacului al XIX-lea cu un etaj, pentru ceasuri, cu acoperiş piramidal, înlăturând interesantul acoperiş cu şindrilă, cunoscut din tablourile lui Szathmary şi Grigorescu.
Pentru revenirea la vechile forme se dispunea, lucru destul de rar, de documente suficiente. Tabloul lui Nicolae Grigorescu, de la sfârşitul veacului trecut (n.r. al XIX-lea), acuarela lui Szathmary din 1869 şi, mai ales, fotografia de format mare a aceluiaşi Szathmary, erau destul de precise pentru a permite reconstituirea vechiului şi caracteristicului acoperiş de şindrilă originar.
S-au ridicat, însă, obiecţiuni potrivnice de ordin istoric, afectiv şi estetic, care, până la sfârşit, au fost destul de puternice pentru a determina menţinerea formelor existente. S-a arătat că etajul în discuţie reprezintă o etapă istorică în viaţa monumentului, care, ca atare, nu trebuie să fie îndepărtată. S-a arătat că el a ajuns să constituie astăzi un element caracteristic strâns legat de imaginea sub care îşi reprezintă localnicii monumentul.
S-a mai spus, de asemenea, că turnul, rămas izolat prin dărâmările dimprejur şi nemaiavând suportul clădirilor joase şi pitoreşti ce apar în documentele citate mai sus, ar fi apărut ca un element mărunt şi lipsit de monumentalitatea şi înălţimea necesară, în cadrul său actual. Aceste argumente, până la urmă, au prevalat şi etajul a fost menţinut.”
- Pe locul “cafenelei lui Paşaiany” este teiul din colţul străzii
De la partea tehnică a restaurării, trecem la mondenul legat de divertismentul oferit oamenilor cu stare din oraş în clădirea devenită amintire de vreo şase decenii. Una dintre funcţionalităţile ei a reprezentat-o o vestită cafenea în epocă, deţinută de un armean. Pe Tudor Paşaiany îl aducem în actualitate datorită unei relatări rămase de la profesorul Şerban Nicolescu, inclusă în volumul „Câmpulungul de altădată”. Cu ajutorul povestioarei acestuia, savuroasă precum cafeaua căutată de gentilomii cu gusturi rafinate, localizăm cu precizie amplasarea cafenelei în cadrul imobilului desfiinţat, pentru a „aerisi” complexul Bisericii Catolice.
„Locul de întâlnire – scria Şerban Nicolescu, referindu-se la intelectualii care activau în diferite instituţii – erau cafenelele, două fiind preferate: cafeneaua lui Paşaiany şi cea a lui Dafu. Prima era situată alături de turnul Bărăţiei, cuprinsă între acesta şi strada Bărăţiei, astăzi Mihai Eminescu. Un frumos tei există acum pe locul unde, odinioară, se afla mult cunoscuta cafenea a lui Tudor Paşaiany, armean de origine, cu remarcabile calităţi la această prăvălie de profil.
Vizavi de acest local, pe bulevard, se găsea cofetăria lui Dafu, grec de origine, rival serios al lui Paşaiany. La Dafu, clientela era formată din oameni diferiţi. Cafeneaua lui Paşaiany era frecventată de intelectuali şi, în afară de aceştia, de jucătorii de cărţi şi de biliard. Cafeneaua era deschisă non-stop. Aici se mai întâlneau liberalii cu averescanii şi conservatorii. Mai târziu, au apărut şi ţărăniştii. În acest local se făcea marea politică a zilei, se punea ţara la cale, se prevedeau căderi de guverne, promulgări de legi, se comenta presa centrală etc.
Mirosul de cafea Moka proaspăt prăjită, acompaniată de fumul de ţigări dintre cele mai selecte ca: Golf, Regal RMS, cu şi fără carton, Plugare, precum şi tutunul special pentru pipă, toate din producţia naţională, dădeau un miros specific localului. Se serveau bere Bragadiru şi bere Azuga, preparate în 23 de zile, după reţeta Pilsen, vinuri autohtone şi coniac de cinci stele. Cafeaua servită aici era diferită de cea din alte localuri, datorită secretului de fabricaţie. Prăjirea cafelei era o artă şi de reuşita ei depindea gustul. Boabele de cafea, de cea mai bună calitate, mai erau o dată selectate înainte de a fi prăjite. Măcinarea boabelor nu se făcea cu râşniţe, ci se zdrobeau în piuliţă de lemn; dozarea concentraţiei şi îndulcitul depindeau de gustul clientului. În aceste condiţii, diferenţa calitativă era evidentă. Ambiţiosul armean argumenta clienţilor săi: „Cine nu s-a ocupat îndeaproape cu ceva nu bănuieşte câte dificultăţi sunt de întâmpinat pentru a ajunge, în orişice, la perfecţiune, nici de câtă atenţie, tact şi experienţă e nevoie pentru a reuşi o cafea.”
Localul cafenelei era compus din două camere. În prima se serveau cafeaua, ceaiul şi băuturile, în cea de-a doua se jucau cărţi şi biliard. La ambele jocuri participau fii de negustori, de bogătaşi, iar, pe timpul verii, şi bucureştenii veniţi în staţiune pentru odihnă şi aer. Din descrierile octogenarilor, decedați mai recent (n.r. articolul a fost publicat în anul 2012), s-au identificat câțiva învederaţi jucători de biliard: Mişu Mihăescu – inspector de fisc, Arthur Seposian – funcționar tot acolo, Petre Ţincu – funcționar la primărie, Vasile Mozăicescu şi Mişu Mihăilă, toţi experţi în mânuirea tacului.
Jocul de cărţi se organiza, de obicei, pe timpul nopţii, în mod discret şi cu precauţie. La acest joc participau, pe lângă intelectuali, și negustorii care formau burghezia oraşului. Printre aceştia erau nelipsiţi cartoforii de mare calibru ca: Bucur Patraulea – consilier județean, Ion Cristescu, zis Gulie – grefier, Vasile Oancea, zis Generalul, deoarece semăna după mustaţă cu generalul Fălcoianu – funcţionar la Ocolul Silvic, Vică Băjan – negustor, Sandu Iordache, Ştefănescu, zis Stilou, deoarece se ocupa cu repararea stilourilor, şi alţii.
Cei ce practicau jocurile de noroc aveau propria lor viziune morală în privinţa corectitudinii. Jocurile preferate erau stosul şi pokerul; regulile de joc s-au transmis repede şi s-au însuşit cu pasiune.
Se simţea pe atunci nevoia mai multor astfel de cafenele, însă evenimentele care au urmat au pus capăt acestor localuri. Servirea se făcea de către patron şi de ajutoarele sale, în bune condițiuni. Observaţiile patronului către subalterni se făceau cu tâlc şi sunau cam aşa: „Du-te, ia seama şi pe mai departe la tot ce faci şi ţine minte că, din clipa în care oaspeţii au păşit pragul salonului meu, noi purtăm grija fericirii lor”. Acestea erau rostite în prezenţa clienţilor.
La jocurile de cărţi se prezentau, uneori, şi mulţi novici, care se hazardau la joc. Lipsa de experienţă îi făcea să cadă în plasă şi deveneau lefteri. Au fost şi cazuri de ruinare a perdanţilor, ceea ce a dus la divorţuri în familie şi chiar sinucideri. Nu era imoral să trişezi, dar era imoral dacă cel care pierdea nu achita imediat câştigătorului partea ce i se cuvenea. Pentru eliminarea trişatului se foloseau numai cărţi de joc noi, procurate de la tutungeria lui Udroiu, situată mai sus de turnul Bărăţiei. Ele purtau marca „Grimat” şi erau importate din Franţa.
Jocul se încheia târziu în noapte sau spre ziuă. Toţi îşi luau tălpăşiţa, ameţiţi de băutură şi de fum; erau învingători şi învinşi. Nimeni nu avea voie să divulge cine a câştigat şi cine a pierdut.”
- Dumitru Baciu scria că la „Paşaian” îşi beau cafeaua profesorii Şapcaliu şi Ţicăloiu
În schimb, memorialistul Dumitru Baciu era de o părere diferită de cea a profesorului Şerban Nicolescu privitor la „cafeneaua lui Paşaian de sub Bărăţie”, despre care scria că era „mai mică greutate în branşă, dar nu lipsită de interes”. După Baciu, era mai frecventată cafeneaua de peste drum a lui Dafu sau Tache Grecul, amplasată după Hotelul Dâmboviceanu, la al cărui parter erau Cofetăria-restaurant „Gh. Moraru”, devenită astăzi Restaurantul „Piatra Craiului”, şi Cinematograful „Splendid”, ars, pe locul lui fiind grădina de vară a restaurantului.
Dumitru Baciu confirmă, însă, că la Paşaian se servea cafea de cea mai bună calitate, patronul armean având alăturat un magazin în care vindea cafea boabe – crudă sau prăjită – şi râşnită, de diferite sorturi, fiind izvorul principal de aprovizionare a gospodinelor.” Şi mai confirmă că aici serveau cafeaua notabilităţi ale oraşului. „Puteau fi văzuţi, la mesele de pe trotuar, profesorul Gheorghe Şapcaliu, profesorul de desen Mihai Ionescu-Ţeţe şi chiar severul profesor Ion Ţicăloiu care, cu bărbia sprijinită în mânerul bastonului, urmărea încruntat unele aspecte bulevardiere pe care nu le aproba, mai ales dacă era implicat vreunul dintre elevii şcolii.” Cu această evocare din „Itinerare subiective” încheiem raidul prin amintiri legate de o clădire dispărută a oraşului.
Magda BĂNCESCU
Sursa fotografiilor: Fototeca istorică a Institutului Naţional al Patrimoniului – arhiva Direcţiei Monumentelor Istorice