Oţetar. „Oală de mare capacitate, de formă amforoidală, cu gât şi două toarte laterale, folosită pentru păstrat murături sau oţet. Smălţuite în verde închis şi brun, lucrate la Curtea de Argeş, au un decor bogat din brâne alveolare şi din imagini în relief. Uneori, au capace terminate cu un bumb în vârf.” Este definiţia unor produse de olărit, impresionante ca dimensiune într-o colecţie de ceramică, aşa cum este cea găzduită, de 48 de ani, de Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Municipal Câmpulung. Ne-am propus ca, în fiecare lună, să aducem în atenţia dumneavoastră un obiect din patrimoniul instituţiei culturale, pentru a vă delecta privirea şi inima care tânjeşte după frumos, admirând fotografiile şi citind micul istoric care le însoţeşte. Primul episod l-am realizat cu ajutorul muzeografului Sanda Safta, şeful Secţiei de Etnografie şi Artă Populară, căreia îi datorăm şi alegerea oţetarului pentru debutul serialului cu specific cultural, şi prezentarea unor exponate atractive, şi informaţiile extrase din lucrări de specialitate despre tehnica şi arta prelucrării argilelor. Cel mai vechi vas datează din secolul XVIII şi a fost descoperit în timpul săpăturilor pe şantierul arheologic de la Mănăstirea „Negru Vodă”. Restul coincid perioadei înfiinţării secţiei în 1977, fiind comandate şi achiziţionate de muzeu special pentru a-şi contura expoziţia de ceramică.
- Caţaveicile – o altă de denumire a oţetarelor – erau folosite, mai ales, pentru fierberea sarmalelor la nunţi sau la înmormântări
Oţetarele din colecţia Secţiei de Etnografie şi Artă Populară Câmpulung sunt preponderent rezultatul centrelor de la Coşeşti şi Bălileşti. Ne lămureşte Grigore Constantinescu în lucrarea sa, „Ceramica din Argeş şi Muscel”, publicată în anul 2001, ce găsim în expoziţia de ceramică populară a muzeului câmpulungean: „Aproximativ 1.000 de piese care datează din secolele XIX-XX, semnificative pentru relevarea varietăţii creaţiei meşterilor olari din centrele de pe valea Râului Bratia (Poieniţa, Ulita, Goleşti, Priboaia, Bălileşti, Româneşti) şi de pe valea Râului Doamnei (Coşeşti şi Petreşti). Între acestea, şi „oţetare sau caţaveici cu capacitate de până la 50 de litri, servind la conservarea oţetului, magiunului de prune, murăturilor şi a unturii, caţaveicile fiind folosite, mai ales, pentru fierberea sarmalelor la nunţi sau la înmormântări.”
La Coşeşti şi Bălileşti, oţetarele erau reduse ca dimensiune, în comparaţie cu produsele din aceeaşi categorie realizate la Curtea de Argeş şi prezentau un decor sumar din humă albă. Tot Grigore Constantinescu scria că, la Bălileşti, oţetarul semăna cu o boalcă – oală de fiert cu capacitatea de 1-3 litri -, dar cu o capacitate mult mai mare, de circa 2 decalitri.
În judeţul nostru, Curtea de Argeş era faimoasă pentru acest tip de obiecte, oţetarele contribuind puternic la individualizarea acestui centru ceramic. „Olarii din Curtea de Argeş se mândresc cu „oţetarele” lor – vase cu pântece proeminente şi gât scurt, având două toarte opuse, smălţuite în verde putred, decorate cu „brâne” alveolare aplicate „în plasă” sau în linii şerpuitoare, deasupra cărora înfloresc, din lut, „bumbii”. În centrul de ceramică din Curtea de Argeş, verdele închis va constitui culoarea generalizată pe diversele vase produse în atelierele olarilor”, oţetarele fiind cel dintâi exemplu plasat de autor înaintea tuturor celorlalte obiecte ceramice realizate la Curtea de Argeş.
Şi tot de la Grigore Constantinescu zicere: „Decorul în „plasă” este dispus, mai ales, în jumătatea superioară a pântecelui vasului. În acelaşi mod – prin aplicarea unor benzi de lut pe corpul oţetarului -, se realizează, dintr-o linie ondulată, motivul „şarpelui” redat, uneori, în detalii anatomice.” Asta în cazul oţetarelor lucrate de olarii de la Curtea de Argeş, mai bogat ornamentate decât cele din centrele muscelene.
- Oţetarul serveşte la păstratul murăturilor, dar şi pentru ţinerea vinului sau chiar a alimentelor solide: grâu, porumb, făină
Amănunte interesante găsim şi în lucrarea „Arta populară din zonele Argeş şi Muscel”, avându-i ca autori pe Florea Bobu Florescu, Paul Stahl şi Paul Petrescu, apărută în 1967.
„Ceea ce deosebeşte producţia din Argeş de producţia altor centre nu sunt, însă, procedeele tehnice, ci marea varietate de forme. Primele care trebuie amintite şi care au făcut faima mai nouă a centrului sunt oţetarele. Înalte până la un metru, ele au un gât scurt, strâmt, pântecele umflat puternic, iar spre bază se subţiază. Cu cât este vorba de piese mai vechi, cu atât se recunoaşte mai uşor forma originară a amforei din care s-a dezvoltat oţetarul. Pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, două toarte opuse leagă gâtul sau buza vasului cu partea proeminentă a pântecelui. Subţiri, late, toartele sunt suficient de solide pentru ca după ardere să servească pentru mişcarea vasului. Uneori, un capac de dimensiuni egale cu gura vasului terminat deasupra printr-un bumb înălţat apără produsele puse în interior.
Oţetarul serveşte pentru păstrat murături, dar poate fi folosit şi pentru ţinerea vinului sau chiar a alimentelor solide (grâu, porumb, făină). Oţetarele pot fi deosebite şi după prezenţa sau lipsa smalţului. Smalţul de culoare verde închis, atunci când apare, acoperă întregul vas. El asigură o mai bună impermeabilizare a suprafeţei; totuşi, nu pare să aducă în acest caz un spor de frumuseţe, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, la străchini.”, se precizează în lucrarea menţionată.
Pe Valea Doamnei, citim în cartea tipărită în urmă cu 58 de ani, oţetarul apare rar, rămâne nesmălţuit, este de dimensiuni mai mici decât cel din Argeş şi are un decor realizat simplu, cu humă albă.
În dezvoltarea istorică a ceramicii, „un prim strat, cel mai vechi, îl constituie oţetarele, urcioarele şi străchinile, care, lucru demn de remarcat, reprezintă până în zilele noastre baza producţiei. Ele amintesc originea lor îndepărtată, ce premerge uneori chiar perioada de formare a poporului român. Într-adevăr, forma străchinii şi a amforei se regăsesc încă de acum 2000 de ani în aceste locuri.”
Datorită dimensiunii oţetarelor deţinute de Secţia de Etnografie şi Artă Populară din Câmpulung – în jur de 20 -, care au nevoie de spaţiu, fiind şi înalte, şi „rotofeie”, nu pot fi expuse toate. O parte se găsesc în depozitul muzeului, însă prin amabilitatea şefei secţiei, le-am admirat, le-am fotografiat şi le vom prezenta alături de cele incluse în spaţiul expoziţional, pe care vă îndemnăm să-l vizitaţi, pentru a vedea la faţa locului piesele a căror istorie aţi aflat-o din aceste rânduri.
Magda BĂNCESCU
