Viaţa lui Victor Naghi (III): Mama, muncitoare la „Moara Assan”, unde cernea făină ca să-şi crească fiul, a strâns bani ca să-i cumpere un şubler, când a ieşit „călfiţă”

Continuăm povestea lui Victor Naghi cu alte momente ca desprinse din scenariul unui film, tot din perioada adolescenţei, în care s-a consumat ucenicia la Fabrica „Dumitru Voinea” din Bucureşti. În episodul anterior v-a fost prezentat capitolul angajării copilului, la vârsta de 13 ani şi jumătate, la turnătorie, unde primii trei ani a avut statut de calfă cu sarcini de curăţenie în ateliere. În partea a treia a mini-serialului, jurnalistul Iulian Neacşu, care a realizat, în 1975, acest interviu istoric pentru „Flacăra”, a atins şi subiectul participării lui Naghi pe front, unde, mărturisea el, a avut noroc că n-a fost rănit.

Cea mai emoţionantă mărturisire a celui care avea să devină director la ARO Câmpulung, în acest articol, este legată de amintirea unui şubler primit în dar de la mama sa, în momentul în care a intrat calfă la „Dumitru Voinea”. „Pe Victor Naghi l-a dus de mână mama la Fabrica „Dumitru Voinea”. Trebuia să înveţe o meserie din care să se îmbrace şi să se hrănească el şi, mai târziu, ai lui.” Fănica Naghi, muncitoare la „Moara Assan”, unde cernea făina, ca să-şi ţină băiatul la şcoală – în lipsa tatălui, decedat înainte de naşterea copilului -, a strâns bani ca să-i cumpere această unealtă lui Victor. Atât de mult l-a marcat gestul mamei încât, peste ani, când a ajuns director la Întreprinderea Mecanică „Muscel”, la rândul lui, îi răsplătea pe cei mai buni tineri cu câte un şubler, ca să-l aibă ca amintire de la el.

Partea a treia: Nimic nu e greu dacă ai suflet

• La strungărie nu era voie să se simtă nici vârful de şpan, oricât de mărunt ar fi fost, sub talpă

-La 6 seara fugeam la şcoala profesională, unde stăteam până la nouă şi jumătate – zece noaptea, pe urmă veneam acasă, mâncam ce apucam şi la 11 începeam să-mi fac lecţiile până când adormeam cu creionul în mână. Pe la 2 noaptea.

Cât să mai doarmă „călfiţa” Victor Naghi, când la 4, 4 şi, trebuia să sară din aşternut, ca să nu întârzie la fabrică şi să nimerească în palma grea a portarului. Ca el mai erau alţi 500 de băieţi, din care, cu un an înainte de terminarea uceniciei, se alegea un şef de ucenici, ce răspundea de curăţenia atelierelor.

-Aveam misiuni foarte importante, între care calitatea curăţeniei era prima. Pentru fiecare atelier foloseam o altă tehnologie de curăţenie, la forjă una, la bascule alta, alta şi la mecanică, alta şi la tâmplărie. Uite, la turnătorie, adunam pământul muşuroi şi îl udam mereu, să nu se întărească.

Cel mai greu, însă, era la strungărie, îşi aminteşte, aici nu era voie să se simtă nici vârful de şpan, oricât de mărunt ar fi fost, sub talpă. Şi pe urmă mai erau roţile, de şters, de la cele mai mici, cu numai 10 dinţi, până la cele cu 127.

-Frecai şi ştergeai la ele până te lua dracu’, pe urmă tot tu calculai. Atunci se tăiau ghevinturi, nu ca acum, filet. Sâmbătă, de la 12, în fabrică rămâneam numai noi, să facem curăţenia generală, să ştergem maşinile, să cărăm cazanele oarbe de foc în care presam talaşul şi altele.

• „Altceva decât bătăi şi crime ce mai erau în filmele americane? Aaa, câte un sărut dulceag la sfârşit, aşaaa, o mângâiere, două”

Sâmbătă seara şi duminică, ucenicii de la „Voinea” îşi treceau pieptenele prin păr, scuipau pantofii şi-i lustruiau, luau batistă curată şi mergeau la dans în saloanele cartierului: Romeo, Ileana ori Locomotiva, unde mai mult frecau pereţii decât dansau. Alţii mâncau seminţe la filmele cu împuşcături, puţini se aventurau până la teatru, în inima oraşului, şi câţiva doar aveau prietene cu care să se plimbe. Cei mai mulţi se plimbau ei cu ei, după bunul obicei al băieţilor cărora încă nu li se lipiseră tălpile de pământ.

-Şi la filmele alea americane, crede Victor Naghi, trebuia să ştii să te uiţi, mai bine zis, cum să te uiţi la ele ca la o distracţie, nu ca la ceva din care să ai de învăţat. Pentru că altceva decât bătăi şi crime ce mai erau în ele? Aaa, câte un sărut dulceag la sfârşit, aşaaa, o mângâiere, două.

• Momentul în care a primit în dar un şubler de la mama sa: „Ţine, Victore, să-l ai amintire de la mama ta, care s-a chinuit atâta să te vadă cu meserie”

Împlineşte 18 ani. Este chemat la personal şi i se comunică oficial că a ieşit dintre călfiţe şi a intrat în rândul lucrătorilor, „ceea ce, domnule Naghi, înseamnă că, aşa şi pe dincolo, ne aşteptăm să munceşti bine, să fim mulţumiţi, să nu avem…, să nu cumva.” Furase, ca atâţia alţii, meseria din ochi. Pe atunci, îmi spune, fiecare lucrător avea un secret al lui, pe care îl păstra ca pe ochii din cap, ca să nu-l dea afară patronul tocmai pe el, dacă l-ar fi împărtăşit şi altora. Victor Naghi avea, însă, ochiul ager şi mâinile deprinse cu meseria, ieşise un lucrător bun din el, aşa cum îşi dorise mama sa, Fănica, cea care strânsese bani să-i cumpere de la „Marin, Voicu şi Jalea” un şubler, când a ieşit „călfiţă”. „Ţine, Victore, i-a zis, să-l ai amintire de la mine, de la mama ta, care s-a chinuit atâta să te vadă cu meserie”. De atunci, nu s-a mai despărţit de el şi, la rândul său, de când e director aici, la Câmpulung, a împărţit o mulţime de şublere celor tineri, care meritau. Este semnul de dragoste pentru meseria de strungar, o meserie de suflet şi inimă de care, sentimental vorbind, nu a dorit şi nici nu doreşte să se despartă.

Se face repede cunoscut printre ai lui, impune prin statura sa voinică de boxer, prin vorbele de duh ce-i aleargă pe limbă cu o uşurinţă de necrezut, cu felul său vesel de a fi, dar şi prin meseria pe care o stăpâneşte din ce în ce mai bine, prin mândria cu care îşi ţine capul pe umeri ori de câte ori încearcă vreunul să-l umilească. Victor Naghi, încă de atunci, tânăr fiind, era un om cu o fire ţeapănă, care nu dorea altceva decât să gândească şi cu capul lui, nu numai cu capetele altora.

• „Au murit oameni în primele zile de pace, ceea ce a fost foarte trist, unii dintre aceştia făcuseră tot războiul şi când au crezut că au scăpat…”

În 1942, pentru că refuză să lucreze la armamentul antonescian, este luat, bătut şi încorporat într-un regiment disciplinar din Sibiu. Nu ajunge pe front decât odată cu întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor, într-o formaţie de anti-car.

-Anti-carul mergea înaintea infanteriei, ca s-o protejeze de blindatele nemţilor. Luptele erau crâncene, am ajuns în Tatra Mică şi Mare, până la Matra. Am avut noroc şi n-am fost rănit. În noaptea armistiţiului eram în munţi. Am primit ordin să înclinăm ţevile de tun la 80 grade şi să tragem în cinstea victoriei. După aceea ne-am întors, însă războiul parcă nici nu se sfârşise, în unele locuri, nemţii cei mai fanatici mai trăgeau în noi. Au murit oameni în primele zile de pace, ceea ce a fost foarte trist, unii dintre aceştia făcuseră tot războiul şi când au crezut că au scăpat… 

• În 1947, a călătorit pentru prima dată în viaţă, într-un schimb de experienţă, în Bulgaria, la uzinele Căilor Ferate

În toamna anului 1945, Victor Naghi se întoarce la fabrică, intră în UTC, iar după câteva luni este primit în partid. Alături de tovarăşii săi ia parte la înfruntările cu dreapta („ei aveau pistoale, noi, răngi”), manifestă împotriva guvernelor Sănătescu – Rădescu, cere abolirea monarhiei. În 1947, călătoreşte pentru prima dată în viaţă (războiul nu a fost niciodată pentru nimeni o călătorie), într-un schimb de experienţă, în Bulgaria, la uzinele Căilor Ferate. Este tot lucrător strungar, nimic nu părea să-l dezlipească de strung pe Victor Naghi, până într-o noapte de iunie, când a avut loc naţionalizarea industriei.

-Era după o zi de leafă, îşi aminteşte, ploua. Pe la 11 noaptea a venit cineva, în haine negre, ţin minte. Îmi spune că sunt chemat la sectorul 2 negru A. Fugi, mă, de-aici, îi zic. Adu bilet de acolo că sunt chemat, altfel nu merg. Mama credea că mă arestează. A venit cu biletul şi m-am dus. Acolo…”

Sfârşitul celui de-al treilea episod

Flacăra, 1975