Nicolae Th. Ștefănescu pe terasa casei sale din strada Matei Basarab. Câmpulung, perioada interbelică
Am avut prilejul să îl evoc în mai multe rânduri pe Nicolae Th. Ștefănescu, fiul lui Theodor Ştefănescu, vice-guvernator al Băncii Naţionale între 1880 şi 1909 şi întemeiator al Şcolii de Comerţ din Bucureşti.
Nicolae Th. Ştefănescu a fost un spirit rafinat şi un bun cunoscător al culturii franceze şi italiene. În perioada interbelică a vizitat muzeele Parisului, castelele de pe Valea Loarei, Roma şi Florenţa, admirându-le marile valori artistice. „Blazat” parcă după atâtea capodopere, s-a retras către sfârşitul vieţii la Câmpulung, unde a locuit într-o casă de pe strada Matei Basarab, lângă Cercul Militar.
Volumul său „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” (1946) este una dintre cele mai încântătoare cărţi care s-au scris vreodată despre acest oraş şi împrejurimile sale. Dedicaţiile câtorva capitole, pentru Al. Rosetti, Mihai Moşandrei, Dimitrie Nanu ori Livia Dymsza (fiica lui Titu Maiorescu), se adresează unor prieteni foarte apropiați, persoane profund legate de urbea musceleană.
Într-o prezentare pe care a scris-o despre cartea lui Nicolae Th. Ștefănescu, de fapt singura recenzie publicată vreodată pe marginea acestui volum, Mihai Moșandrei observa din capul locului farmecul desprins din paginile autorului:
„Puţine scrieri m-au mulţumit precum atât de inspirata şi pitoreasca broşură a d-lui Nicolae Ştefănescu, cu titlul sugestiv Prin Câmpulung şi pe muscelele lui. Pe marginea acestei cărţulii, cu merite literare incontestabile şi pe care o am acum deschisă înaintea ochilor ar fi trebuit să insist mai mult dacă marea modestie a distinsului autor nu m-ar fi oprit s-o fac chiar de la început.
Bănuiesc că încă de la primele capitole autorul n-a scris-o ca să ne informeze printr-un lux de cunoştinţe arheologice sau istorice, ci dintr-o veche şi înduioşată sinceritate sufletească, strivindu-şi o lacrimă trecătoare la colţul ochiului pentru tot ce aici rămăsese strict românesc, autentic şi pitoresc într-un oraş atât de puţin schimbat din marile vechimi, pentru tot ce mai zăboveşte încă în metamorfoze spre o actualitate mai confortabilă, mai puţin duioasă în amintirile ei”.
Călător cu instinctul format, Nicolae Th. Ștefănescu ne poartă pe „drumurile” sale cu pasul sigur al călătorului care știe să aleagă ce e mai frumos în apropierea Câmpulungului.
- Din Câmpulung, spre Bughea, Albeşti şi Cândeşti
Tot mergând pe lângă grădini cu iarba gata să înflorească – scrie Nicolae Th. Ștefănescu în cartea „Prin Câmpulung și pe muscelele lui” – drumul te scoate deasupra Bisericii Sf. Gheorghe din Câmpulung şi a bradului ei recunoscut dintr-o mie. Şi iată cum te afli iar în oraşul neted şi tihnit.
Nu numai Calea Ocheştilor te urcă pe Grui. Sunt atâtea alte drumuri care te duc pe dealurile lui şi pe care le urmezi după ţinta ce ţi-ai ales.
Nicolae Th. Ștefănescu (dreapta) în fața casei sale din strada Matei Basarab. Perioada interbelică
Dacă e să cobori în Bughea de Jos pentru că vrei să te duci la mânăstirea Ciocanu, pentru aceasta Calea Ocheştilor e cea mai nemerită. Odată ajuns la Troiţă, ea te va lăsa în valea largă şi seacă ce te scoate în sat, cum dai de şosea. De o ţii mereu, treci podul şi nu e cu putinţă să nu găseşti pe acolo om care să nu te îndrepte fără greş pe vâlceaua ce te va duce în pădurea de fagi şi pe drumul de car al mânăstirii. Când ai ieşit în golul dealului eşti bucuros că ai dat de lumină şi de zare întinsă spre Boldul. Te vei pătrunde şi de alte bucurii, se poate, dar locul nu sfinţeşte pe tot omul.
Calea largă a Ocheştilor te poate îndrepta şi pe Valea Strigoiului, dacă urmezi drumul tot înainte şi dacă ajuns pe prundul Bughii te abaţi puţin până ce zăreşti fleacul de punte aruncată peste apa puţintică a râului. La aşa apă, aşa punte! De dincolo se deschide Valea Strigoiului ce desigur n-are cu ce te înspăimânta. După câţiva kilometri în sus, printre pietre de râu şi fire de apă în care băieţii, uitând vacile ce le sunt date în seamă, prind un pumn de peştişori pe care-i poartă subt pălărie, sau câţiva raci pitiţi prin buzunare, iată că ai ajuns în satul Albeşti, vestit prin piatra lui.
Nicolae Th. Ștefănescu pe terasa casei sale. În stânga, soția și mama, iar în dreapta, una dintre surori împreună cu soțul
După alţi doi, trei kilometri, trecând peste deal, cobori în Cândeştii de pe Bratia. Dar poate că încă din Albeşti te vei fi hotărât să iei drumul casei prin Bughea de Sus, prilej să calci şi altă parte a Gruiului, îndreptându-te spre gârliciul sau Calea Bughii, cum i se zice acum. Pe şosea n-ai ce căuta, afară dacă cine ştie prin ce împrejurare te vei afla în trăsură sau în automobil. Atunci faci intrare falnică în oraş pe Calea Alimănişteanu Constantin, zisă altădată a Albeştilor.
Iar dacă într-o bună zi te mai împinge gândul spre Tei, pe care unii îl numesc al Doamnei, ia drumul pe Calea Malului, în sus de biserica Sf. Ilie, stradă numită acum „Căpitan francez Henri Richard”, care, luptând în Regimentul 70 Infanterie Muscel în războiul 1916-1918, a murit la Momâia”.
- „Dacă vrei să te bucuri de farmecul Măgurii…”
Şi dacă vrei să te bucuri de farmecul Măgurii – continuă Nicolae Th. Ștefănescu în volumul amintit – din Calea Alimănişteanu o iei la dreapta urcând strada pe lângă biserica Schei, sau, din strada Negru-Vodă, luând Scheiul de-a lungul, te opreşti în dreptul punţii Tonghioiu, pentru ca să urmezi Calea Carelor, ce se deschide în stânga. Nu e lungă, pe nesimţite te scoate lângă troiţa care ţi-arată lămurit poteca Măgurii.
Până-n vâlceaua izvorului de acolo n-ai cum greşi, dar de la o vreme ia seama să nu te înfunzi degeaba pe valea răcoroasă. Nu lăsa poteca ce se face pe dreapta cum treci pârâiaşul; urci apoi mereu prin plantaţie de pin şi prin lăstar de mesteacăn.
Când ajungi deasupra Fabricii, sus, să nu crezi că te afli în partea cea mai mândră a Măgurii. E drept că dacă-ţi întorci privirea tot Gruiul ţi se arată, iar Câmpulungul aproape pierdut în verdeaţă de abia sclipeşte în soare. Priveliştea nu mai e a unui oraş de munte, aşa după cum o ai în minte, zarea e într-adevăr largă de partea Creţişoarei şi a Măţăului. Dar frumuseţea Măgurii o simţi pe golurile ei din vârfuri, după ce ai trecut de poteca ce-ţi stă dinaintea ochilor, după ce ai lăsat în urmă stejarii şi fagii chinuiţi de vânturi, ca şi pădurea de mesteacăn ce îmbracă coasta repede care coboară lângă iazul ferestrăului din Voineşti.
Nu e înălţime mare, n-atinge mia de metri a Măţăului. Dar aşezarea ei despărţită de case prin văi, iarba deasă şi mătăsoasă a poienilor, împădurirea tot mai plină cu fiecare an ce trece, vederea largă până-n Păpuşa şi Plaiul lui Pătru, cu culmea Iezerului, până-n Bucegi, cu Valea Târgului deschisă în faţă, fac să se simtă pe Măgura duhul muntelui.
Nicolae Th. Ștefănescu pe „drumurile” sale. Muscel, perioada interbelică
Şi ce uşor se face pasul pe poieni, fie că tuleşti spre Bughea, fie că mergând tot înainte vrei să cobori în Lereşti ca să-ţi faci drum de întoarcere, nu însă pe şoseaua satului, albă de praf şi încinsă de soare, ci pe canalul Fabricii, minunat umbrit de aninii ce se înşiră de-a lungul râului.
Şi astfel ai cunoscut Gruiul de la un capăt la altul, dar dacă nu te învredniceşti să sui Măgura, dacă n-ai privit oraşul din locul Teiului şi n-ai simţit acolo adierea şi vraja asfinţitului, nu te poţi lăuda că ai primit tot ce-ţi poate da Gruiul.
Nicolae Th. Ștefănescu între membrii familiei sale. Câmpulung, perioada interbelică
Notă:
Fragmentele din capitolul „Drumuri”, dedicat de autor lui Alexandru Rosetti, s-au reprodus după Nicolae Th. Ştefănescu, „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”, Tipografia „Gh. N. Vlădescu”, Câmpulung, 1946.
Fotografii din fondul personal Vlad Columbeanu, nepot al lui Nicolae Th. Ștefănescu.