Mirosul de lemn, care o fascina în timp ce urmărea mişcările tatălui priceput în ale dulgheriei, este cea mai puternică amintire a copilăriei Sofiei Ştefănescu, un artizan local, care transformă scoarţa în bijuterii. Obişnuiţii târgurilor tradiţionale, în căutare de decoraţiuni pentru casă, au o ofertă generoasă asigurată de mâinile harnice ale Sofiei, învăţate în adolescenţă să mânuiască dalta. Mama i-a pus în mână acul, croşeta, andreaua şi i-a dezvăluit inclusiv tainele ţesutului la război. Pe fată au atras-o, însă, mai mult uneltele de lucru ale tatălui. A lucrat la Fabrica de Mobilă din Câmpulung, a lucrat în străinătate şi, odată revenită acasă, s-a dedicat unei îndeletniciri artistice: execuţia a diferite decoraţiuni, mai mari sau mai mici, cu temă religioasă şi tradiţională, ocupaţie dublată de ateliere cu copiii, în special, în timpul verii, când se organizează tabere. A moştenit şi de la mamă, care cântă şi recită dumnezeieşte, mintea ei fiind un „depozit” de versuri, proverbe, zicători, poveşti ale locului, cea mai delicată pasiune a sa: poezia.
- „Mama ne cânta cântece ale timpului sau ne recita poezii. Îmi recita „În vaduri ape repezi curg”, pe care şi astăzi, dacă o aud, plâng la fel ca atunci. Mă ducea în poveste”
Sofia Ştefănescu s-a născut la Dâmbovicioara, mama sa fiind binecunoscuta Viorica Ochi, singura locuitoare a comunei care mai coase ii la cei 82 de ani ai săi. Sofia este mezina familiei, care şi-a dorit ca măcar cel mai mic dintre copiii lor – trei fete şi un băiat -, să rămână aproape de casă. De aceea liceul l-a urmat la Rucăr, spre deosebire de fraţii mai mari, şcoliţi la Braşov şi Piteşti. Cât a fost elevă, Sofia le-a fost alături părinţilor despre care vorbeşte cu o dragoste şi un respect specific celor crescuţi ştiind de autoritatea părintească. „Sunt născută într-o familie aşezată, cu tradiţie, fără să ne ducem în extreme. Acasă am învăţat măsura bunului simţ, măsura cunoaşterii propriei persoane. A ştii până unde poţi să te întinzi. Şi să nu treci niciodată peste oameni. Omenia este foarte importantă.”, ne spunea Sofia Ştefănescu despre educaţia primită acasă. Omenia decurge din credinţa în care a fost crescută tot în familie. „Am învăţat despre credinţă copil fiind. Mamele, mai ales, îşi luau copiii la biserică. Dacă ţi se formează ideea că Dumnezeu este prezent în orice, ştii că este cu tine, indiferent când, unde şi cum.”, a continuat aceasta.
Şi tot în familie a învăţat despre tradiţie. A crescut cu tradiţia sub ochii săi. Mama sa avea şi are în continuare o zestre consistentă de costume şi decoraţiuni de interior lucrate de mâinile ei. Viorica Ochi cântă, recită, povesteşte, cucerindu-l pe cel ajuns în preajma ei nu numai cu portul popular muscelean ori cu ochii ei de un albastru irezistibil, ci şi cu vocea frumoasă, caldă, antrenată la şezătorile de altădată. „Amintirile mele din copilărie sunt preţioase. N-am făcut, la rândul meu, acelaşi lucru. Eram copii şi mama ne cânta cântece ale timpului sau ne recita poezii. Îmi recita „În vaduri ape repezi curg”, pe care şi astăzi, dacă o aud, plâng la fel ca atunci. Mă ducea în poveste.”, îşi aminteşte cu drag Sofia Ştefănescu din copilăria de la Dâmbovicioara.
Casa în care s-a născut Sofia era lângă vechiul pod de piatră, sub care se juca. „Prima maşină era la cinci dimineaţa. Venea lumea la autobuz şi oamenii o rugau pe mama: „Tanti Viorica, intrăm un pic, că e frig rău, până o veni autobuzul”. La noi era ca în gară pe sală. Venea unul şi lăsa sacoşa, altul punea măturoiul… casa noastră era loc public! Dacă striga „tanti Viorica, vezi că las un pic geanta”, bine, dacă nu, nu! Uşa era deschisă în permanenţă la noi. Asistentele care lucrau la Dâmbovicioara, căci acolo era dispensarul, dormeau la noi. Nu veneau doar ca să stea un pic.”, povestea plăcuta noastră interlocutoare.
„Nu cred că este o casă în sat în care să nu fi intrat, a continuat aceasta. Intram unde aveam colegi de clasă şi mergeam împreună la şcoală. Intram unde avea sora mea colegi de clasă. Intram că eram rude. Intram că mă trimitea maica cu coşul de pomană pe la toate bătrânele. Comunitatea era altfel. Când plecam cu colindul, începeam tot timpul din capătul satului, unde nu erau decât două case. Şi nu ne duceam pentru acel covrig, căci era zăpada până la genunchi, ci ca să fie colindaţi şi acei oameni.”
- În Italia, îşi alina dorul de lucrul în lemn privind dălţile pe care le lua tot timpul cu ea într-o cutie de pantofi
Povestea meşteritului în lemn i se datorează tatălui său, care lucra ca dulgher. „Îmi amintesc că, în copilărie, stăteam pe tejghea şi mirosea a lemn. Îmi plăcea foarte mult mirosul de lemn. Tot în copilărie, când părinţii mei făceau casa, tata mi-a dat o bucată de grindă, care era decupată, şi l-am rugat să-mi facă o păpuşă din ea. Aveam jucării, ca toţi copiii, nici multe, nici puţine. Însă acea bucată de lemn era specială. Să zicem că acolo a fost dragul meu într-un fel.”, sunt momentele în care Sofia a simţit că o atrage mai mult lucrul tatei decât cel al mamei.
Păpuşa este o părticică a casei părinteşti ridicate în spatele Bisericii Podu Dâmboviţei, prin munca fizică a familiei sale. „De la casa părintească aveam bucata aceea de păpuşă. Sub maşina de cusut a mamei era culcuşul păpuşilor mele. Tata, când venea, mi-o „spânzura”. Bucata aceea de lemn! Nu plânsul, jalea de pe lume era! Putea să-mi „spânzure” toate păpuşile, dar nu pe aceea de lemn!”, se amuză Sofia Ştefănescu rememorând ghiduşiile tatălui. Un om glumeţ, la fel ca mama.
Prima dată când a pus mâna pe o ustensilă de lucru a fost la liceul urmat la Rucăr. „Erau timpurile în care se făcea practică şi eu, fiind în secţia de prelucrare a lemnului, am nimerit la atelierul de sculptură. Atunci s-a produs primul contact cu lemnul şi dalta. Mai târziu, m-am angajat la Fabrica de Mobilă de la Câmpulung, unde am lucrat câţiva ani. Dar acolo se executau lucrurile standard. Toată lumea avea aceeaşi serie de floricele… imaginaţia era stagnată.”, a continuat povestirea Sofiei Ştefănescu.
Chemarea artistică a simţit-o dintotdeauna, chiar dacă, în timpul serviciului, era nevoită să realizeze produse standard. Când a plecat în Italia, unde a trăit mulţi ani, prea mulţi ani, n-a mai atins lemnul. „Ţineam dălţile într-o cutie de pantofi, pe care o luam cu mine în Italia. N-am lucrat în lemn niciodată în Italia, dar le scoteam, mă uitam la ele şi le puneam la loc în cutie.”, ne povestea Sofia Ştefănescu.
- Foişorul casei din Bughea de Jos i-a devenit atelier de lucru
De aproape trei ani, s-a întors în ţară, moment în care a revenit la dragostea pentru transformarea lemnului în decoraţiuni felurite. S-a ivit oportunitatea de a participa la evenimente şi târguri de profil şi aşa a devenit vizibilă în rândul artizanilor locali. „Lucrez atunci când am inspiraţie. Poate fi un ceas târziu de seară, iar eu să mă găsesc aici şi să fac o piesă mai mică, ce nu necesită atât de mult spaţiu.”, spunea interlocutoarea noastră, care şi-a transformat foişorul casei din Bughea de Jos, unde locuieşte, în atelier. „De ce să mă închid eu între patru pereţi când am atâta rai lângă mine?! Te poate inspira şi înconjurul tău.”
Dotarea Sofiei constă în zeci de dălţi de toate dimensiunile, majoritatea achiziţionate din vremea în care lucra la fabrică. De când desfăşoară ateliere cu copiii, atunci când este solicitată fie de instituţiile de cultură, cum este Muzeul Câmpulung, sau de deţinătorii de pensiuni, pe durata vacanţei de vară, a procurat o serie de mini-dălţi. Îi sunt de ajutor şi ei la lucrările mărunte. „Am multe seturi, pentru că fiecare copil are setul lui. Copiilor li se pare un lucru inedit, iar cei înzestraţi cu talent fac lucruri frumoase.”, spunea Sofia, atrasă mai mult de taberele de copii derulate în locurile natale, Dâmbovicioara.
- Mama a învăţat-o să coasă, să croşeteze, să tricoteze, să ţeasă la război
Atunci când abordează tema religioasă, Sofia Ştefănescu are o oprelişte: nu poate executa un chip dumnezeiesc. „Nu sunt pregătită. M-am oprit la cruciuliţe, pe care îmi place să le îmbin cu simbolurile tradiţionale: cercul, care reprezintă ciclicitatea vieţii, sfoara, împletitura între bine şi rău, semnul nucii, care înseamnă minte iscusită… colţii de lup, Steaua Nordului, pe care o regăsim şi pe costumul nostru tradiţional.”, a mărturisit aceasta.
Paleta preocupărilor sale în domeniul artistic s-a diversificat de la un timp, prinzând drag de confecţionarea unor bijuterii. „Mai recent, mi-am găsit altă pasiune: cerceii frivolite, dintr-o dantelă făcută pe ac, un pic mai delicată, care necesită răbdare.”, calitate de care Sofia Ştefănescu nu duce lipsă, fiind exersată împreună cu mama, care a învăţat-o şi cusutul, şi ţesutul, şi croşetatul.
„Ne-am născut în timpul în care era păcat să stai degeaba. Aşa era copilăria tuturor. Trebuia să faci ceva. La zece ani, am început cu andrelele. Prima vestă pe care mi-am făcut-o… mândrie mare! Apoi am continuat, pentru că la toate horele din sat şi la toate sărbătorile trebuia să ai o bluză nouă, un costum nou. Mai târziu, am început cu croşeta să facem lasetă, pentru că era la modă să ai milieuri. Coseam cuverturi împreună cu mama, pentru că trebuia să ştii şi să coşi. O fată trebuia să ştie să facă de toate. Şi noi, între fete, făceam şezătorile noastre, în afara celor la care participau mamele noastre. Cum, astăzi, se stă la cafea, noi stăteam cu acul în mână şi lucram. Ţeseam, mama avea război de ţesut în casă şi ştiam să facem celebrele şervete roşii, care erau la „Marama Musceleană”. Mai târziu, a pus mama război cu macate, pentru că se făcea zestre.”, relata Sofia Ştefănescu al cărei „bagaj” de învăţături de la mamă nu include şi cusutul iilor.
Încheiem cu cea mai sensibilă dintre preocupările sale, poezia, care îşi are inspiraţia în trăirile personale ale autoarei. Anii de străinătate au constituit perioada în care a scris cel mai mult. În versuri şi-a revărsat dorul de casă, de copii, de părinţi. „Am fost copil plecat de acasă, iar astăzi sunt părinte care îşi aşteaptă copiii acasă.”, spunea Sofia Ştefănescu, al cărei dor nu s-a stins nici după întoarcerea sa acasă.
Pe Sofia Ştefănescu o veţi întâlni la sfârşitul săptămânii viitoare, de Sfântul Ilie, când are loc Târgul Meşterilor Populari la Secţia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Câmpulung.
Magda BĂNCESCU