Moştenirea de natură sentimentală, transformată peste timp într-una cu valoare istorică, a Cristinei Nicula, descendenta unei familii reprezentative a aristocraţiei câmpulungene, include două caiete de reţete culinare ale bunicii sale, Lilla Mârtzu, născută Negulici. Primul datează din 1908, celălalt din 1918! Aceste înscrisuri s-au păstrat între bunurile urmaşei unuia dintre fraţii Negulici, care ţine la ele mai mult ca la o moştenire măsurabilă din punct de vedere material. De ce atribuim valoare istorică unor culegeri de instrucţiuni de preparare a unor mâncăruri şi deserturi din bucătăriile europene, dar şi tradiţionale româneşti? Pentru că ajută la cunoaşterea protipendadei câmpulungene şi bucureştene, clasă căreia îi aparţineau Negulicii. Şi, în special, a doamnelor care nu se bucurau de profesiile care îi făceau cunoscuţi pe soţii lor: prefecţi, primari, magistraţi, medici, ingineri, artişti ş.a.m.d. Însă numele lor sunt înscrise în astfel de documente de familie, pe care profesoara Cristina Nicula le-a scos la lumină din sertarele trecutului, în care ar fi pierit în uitare. În această relatare, cu ajutorul Cristinei Nicula, vom pune accent pe personalitatea bunicii sale, Lilla Mârtzu. Chiar dacă nu deţinea o diplomă de absolvire a unei facultăţi, mama lui Flaminiu Mârtzu era o intelectuală desăvârşită. Şi-a dorit să urmeze Arhitectura, dar rigorile vremii au forţat-o să se limiteze la o educaţie de pension. Însă cunoştinţele dobândite la această şcoală de călugăriţe catolice au ajutat-o să-şi impună cerinţele în proiectele a două case: casa construită pe terenul primit ca zestre în Bucureşti şi casa din Câmpulung, extinsă cu un corp executat aşa cum a dorit Lilla Mârtzu.
- Povestea Lillei
Înainte de a relata despre cel de-al doilea caiet de reţete al bunicii Cristinei Nicula, vom prezenta povestea Lillei Mârtzu, aşa cum ne-a fost oferită chiar de nepoata ei, păstrătoarea unei moşteniri imateriale extraordinare, din care extragem amintiri preţioase.
Elena D.Negulici, fiica lui Dimitrie I.Negulici, unul dintre fraţii Negulici, a trăit între 1894 şi 1974. Lilla, pe numele de alint rămas în neam, a fost mama istoricului şi cercetătorului Flaminiu Mârtzu, fondatorul Muzeului Câmpulung, şi bunica profesoarei Cristina Nicula, care ne spune astăzi povestea înaintaşei sale.
„Era o femeie cu o dotare intelectuală deosebită, fapt care o făcea să-şi dorească continuarea studiilor. Dar preceptele vremii, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, ba chiar şi în casele oamenilor cu dare de mână, erau aceleaşi. Dorinţa bunicii mele de a-şi continua studiile nu i-a fost acceptată. Trebuia să se căsătorească. Ar fi fost jenant pentru conul Mitică, moşierul de la Gorgan – Muscel, să nu poată să-şi înzestreze fiica, iar aceasta să intre în categoria „lefegiu la stat”.
Beneficiind de o educaţie aleasă pentru vremea adolescenţei şi tinereţii sale, susţinută de tatăl său într-un pension pentru fetele din familii înstărite, Lilla a făcut şcoala „la călugăriţe”, cum îmi povestea ea. Acest fost pension al unui ordin de călugăriţe catolice, după ’90, şi-a revendicat sediul. Este undeva prin spatele „Patria” sau pe unde erau facultăţile de limbi străine. Nu-mi amintesc, dar ştiu că fiul meu a fost acolo într-o evaluare – expert ARACIP – şi a fost impresionat de această şcoală privată, care îşi continuă activitatea.
„La călugăriţe” era o şcoală care le asigura cultura generală (geografie, istorie, matematică etc.), intensiv limbi străine (cu precădere franceza şi germana), muzică, desen, dans, dar şi unele îndeletniciri practice: cum să calce rufe, cum să gătească, cum să aşeze o masă festivă sau una de toate zilele, cum să se comporte în societate, cum să se comporte în familie. În felul acesta, fetele erau pregătite să devină soţii.
Bunica mea era interesată de istorie, geografie, de cultura ţării sale, dar şi de marea cultură a lumii. După terminarea şcolii – era un fel de gimnaziu, aş zice, ba chiar mai mult -, refuzată fiindu-i continuarea studiilor, s-a căsătorit cu un medic „de viitor”, au spus părinţii şi rudele, tânăr medic, originar din Tămăşeni – Roman. Nu despre el vorbim acum, dar şi el era un descendent al unei familii de oameni respectaţi în comuna Tămăşeni. Tatăl său fusese primar, remarcat de Regină pe peronul gării, când a venit într-o vizită aici. Era un om cu ştiinţă de carte, în relaţii cu „conul Vasile” – Vasile Alecsandri -, care avea moşia în apropiere şi pe care îl vizita şi în calitate de perceptor, înainte de a fi primar. Era de religie catolică, în Tămăşeni sunt toţi catolici. Bunica mea, Lilla, i-a respectat religia. El se ducea de Paşte la „Sfântul Iosif”, la Catedrală. Ea înroşea ouă, îi făcea ziua de Paşte, dar în privinţa copiilor a dictat: ortodocşi! Mă întreb cum s-au căsătorit? Bine, aşa, cu aprobări şi… două nunţi. Să fie mulţumiţi şi „romanaşcanii lui Franci”, cum le zicea Mica. „Mica/Mic” i-au zis în familie Lillei şi „Ticu/Tic”, bunicului. Deşi când, în plină iarnă, prin februarie – când era ziua de naştere a Micăi au făcut logodna, pe 11 februarie -, Ticu s-a prezentat la moşia lui Mitică Negulici, la Gorgan, în bocanci, Lilla a zis: „Cine este mitocanul ăsta care vine să mă ceară în bocanci?!”, logodna a avut loc. Răspunsul a fost mut, sub mustaţa deloc îngăduitoare a conului Mitică. I se putea cineva împotrivi?! Nu! Nici măcar cutezătoarea Lilla.
Pe a doua fiică, Margareta – Gogo, de la Margot, în familie – a măritat-o cu medicul veterinar şef al Piteştiului, Pompiliu Stanciu. „Manaşa”, cum îi spuneam, fiind naşa părinţilor mei, era mai docilă.
Dar căsătoria Lillei cu dr.Francisc Mârtzu a fost dintre cele mai frumoase, bazată pe iubire, respect şi înţelegere. Era un cuplu în care soţii se completau reciproc. Ea, o autodidactă: citea mult , în franceză, în special, atât beletristică, cât şi cărţi documentare. Pot afirma că avea o cultură care îi întrecea pe tinerii cu care conversa. Tata îi cerea părerea la traduceri, mai cu seamă la cele din germană.
Picta, în orele libere, cânta la pian, broda superb! Desigur, atât la Gorgan, unde şedeau mai mult vara, cât şi la Bucureşti avea personal de serviciu la bucătărie. Casa din Berzei era a ei de zestre. Celor trei corpuri de clădiri vechi, ea, după proiectul său (desigur, cu arhitect, dar cerinţele erau ale ei), le-a adăugat o frumoasă clădire cu demisol, parter şi două niveluri, etajele 1 şi 2. Dar îi plăcea să gătească. Iată proba în caietele de reţete!
Soţie de medic, avea acces în saloanele vremii, unde se întâlnea cu o societate de femei creştine, organizând cu ele baluri de binefacere pentru orfanii de război, pentru familii nevoiaşe. Ea cânta acompaniindu-se la pian. Era notistă, aborda repertoriul clasic muzical.
Tata era mic, sora lui, mai mică. Nu prea li se permitea să intre în salon. Dar tata era uimit, când mai trăgea cu ochiul, să constate preţuri uriaşe la nişte dulciuri care îl interesau: cutii de bomboane de ciocolată, în ambalaje strălucitoare! Desigur, preţurile erau mari, spre a se strânge fonduri pentru acţiunile de binefacere.
Uneori, participa, în acelaşi scop filantropic, la baluri mascate – noi le numim „carnaval” -, prin care se strângeau fonduri pentru acte de ajutorare: spitale, şcoli, orfelinate. În timpul liber, Mica picta, citea, scria, îşi selecta lecturi din marii scriitori ai literaturii universale, cu precădere din literatura romantică franceză şi colecţii de romane în limba franceză.
Caietele sale de reţete culinare sunt adevărate cronici ale vremii. O notiţă menţionează un fapt istoric din timpul Primului Război Mondial, fapt trăit de ea! Din corectitudine, nu uita să menţioneze sursa reţetei: doamne din protipendada vremii, rude de-ale sale, bucătărese, prietene, angajate, menajere etc.
Multe dintre calităţile sale le-a transmis fiului său, Flaminiu Dimitrie, în familie Minel. De la Lilla, tatăl meu, Minel, a dobândit respectul pentru familie, dragostea şi interesul pentru istorie, limbi străine, muzică. Tata era notist, cânta pe acelaşi pian pe care cântase şi mama sa şi deosebea cu uşurinţa unei urechi muzicale perfecte timbre vocale, voci celebre: Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Jean Athanasiu ş.a.m.d.
Dar cel mai mult l-au atras istoria locală, arheologia, conservarea pieselor de patrimoniu descoperite în săpături. Muzeul a fost preocuparea principală. L-a crescut şi l-a înzestrat ca pe copilul său. Avea preocupări de colecţionar de numismatică, filatelie şi desena cu mare talent schiţele obiectelor pe care le cerceta şi le ataşa lucrărilor publicate.
Fotografia a fost o altă pasiune a sa. De aici rezultă o fototecă importantă, cronică a anilor ’30-’40. Nota ora, locul, data când au fost imortalizate personaje, locuri, evenimente, bucurii ale familiei, când rudele se adunau spre a sărbători zile onomastice sau întâlniri duminicale.
Astfel, albumele, alături de acel „desluşitor” arbore genealogic întocmit de el, sunt o cronică a vremurilor trăite, o întâlnire cu un trecut nu prea îndepărtat, o dovadă a spiritului său căutător şi păstrător. Un lanţ de persoane care continuă povestea. Locul Lillei este, evident, unul dintre cele mai vizibile. Fără ea, tata nu ar fi existat!”
Autoarea acestei prezentări în rezumat a vieţii Lillei Mârtzu este „Şeherezada Câmpulungului”, Cristina Nicula, o excelentă povestitoare în scris precum în vorbit.
- În 1908, la 14 ani, Lilla Negulici transformă un caiet destinat orarului şcolar într-unul de reţete culinare
Nepoata distinsei doamne din înalta societate câmpulungeană, profesoara Cristina Nicula, ne-a arătat cele două caiete de reţete ale bunicii sale, cu preparate preponderent rafinate. Nu lipsesc, însă, nici mâncărurile care se găteau în familiile obişnuite de câmpulungeni, bucureşteni, moldoveni, în funcţie de provenienţa reţetei.
Primul caiet, cel din 1918, vi l-am prezentat într-o relatare anterioară, aşa că ne vom opri la cel de-al doilea, început cu zece ani înainte. Caietul folosit de Lilla are imprimată pe copertă denumirea fabricantului: „Librăria EM POPESCO – Pitesci”, după scrierea vremii. Pe prima pagină apare menţiunea „Programul şcolar 1908”, de unde deducem că orarului şcolar i s-a schimbat destinaţia. La 14 ani, Lilla, bunica Cristinei Nicula, încă scria în ortografia vremii: „servesci”, „tôte”, „dile” (corect „dzile), „glacé”.
În conţinutul scrierii acesteia, Cristinei Nicula i-a atras atenţia termenul „şerbetină”, pe care l-a auzit mai târziu tot la bunica sa ca „şerbetieră”. „Este o componentă a răcitorului pentru îngheţată.”, ne-a lămurit doamna Cristina, care a dezvoltat descrierea „şerbetierei”: un aparat pentru îngheţată, în care se puneau cuburi de gheaţă între pereţii dubli, în care erau fructele. Alt lucru remarcat de nepoata care i-a studiat cu nesaţ caietul de reţete, pagină cu pagină, este denumirea „Pain d’Espagne”, simplificată în limbajul actual „pandişpan”. „Eu eram aspru criticată că foloseam acest termen.”, îşi aminteşte Cristina Nicula.
„Ea a continuat a completa caietul. La un moment dat, i se schimbă şi scrisul. Nu mai era atât de ordonat ca în anii în care era elevă. Ceea ce mă surprinde este datarea. Eu găsesc la pagina 85 – pentru că sunt numerotate paginile – datarea „Daria, 11 noiembrie 1932”. M-a mai surprins o reţetă scrisă de tata, de plăcintă cu mere.”, spunea plăcuta noastră interlocutoare.
Înaintea acesteia, apare data de „vineri, 8 februarie 1918, stil nou”. Lilla făcuse această menţiune în contextul în care trebuia să achite laptele până la acea dată. Aşadar, un caiet pe care bunica Cristinei Nicula a început să-l completeze pe când era adolescentă, având scrisul unui copil, în ortografia veche, s-a tot umplut de reţete şi sfaturi cel puţin până în anul 1932.
Cozonacul trandafir Cristina Nicula îl pregăteşte şi astăzi. Foarte interesant este şi şerbetul de trandafiri. La fel reţetele medicale care, în esenţă, erau tratamente naturiste. „La urmă, ca să vezi cât era de ordonată, îşi făcea o listă pe zile cu ce trebuie să cumpere şi cât costă.”, a precizat Cristina Nicula. „Mercurialul” preţurilor vremii încheie al doilea caiet al Lillei, regăsit în listele de cheltuieli cotidiene, de datorii şi de daruri.
- O parte dintre doamnele vremii şi femeile simple care au inspirat caietul de reţete din 1918
Nu ne îndepărtăm de acest subiect, caietul datând din 1918, subiect dezvoltat anterior, întrucât dorim să vă prezentăm o parte dintre sursele de provenienţă a delicateselor reunite de Lilla Mârtzu într-o culegere care a supravieţuit veacului. Atractivitatea acestui document de familie, vechi de 105 ani, este amplificată de menţionarea de către autoare a numelor doamnelor de la care a împrumutat anumite reţete. Doamnei Cristina Nicula îi revine meritul de a lămuri şi ce statut aveau aceste doamne, precum şi relaţia cu bunica sa. Iată cine erau acestea: doamna maior Panaitescu, „tanti maior”, cum îi spunea Cristina Nicula pe când era mică. Aceasta locuia în casa lui Dimitrie Negulici din strada Baldovin Pârcălabul, fostă Francmazonă, din Bucureşti (zona Matache Măcelarul); doamna Mirea; doamna Grozăvescu, prietenă de familie, al cărei soţ era militar. Doamna Cristina, copil fiind, se gândea ce grozăvii o fi făcut soţul acesteia, încât a ajuns aşa grozav; prietenele de familie madame Vilaia, domnişoara Matilda Stancovici, doamnele Vina Georgescu şi Ratz. Pe ultimele două le-a cunoscut şi Cristina Nicula, care era fascinată de cum le primea bunica sa în vizită; doamnele Lilly Marinescu, Jeny Nanu şi Alex Rădulescu; Berta, bucătăreasa, servanta de la Câmpulung; Lizica Turbure, verişoară, fiica lui Nicolae Negulici, căsătorită Turbure, soţie de magistrat; tanti Smărăndiţa, sora mamei sale; Puia, verişoara Lillei, Alexandrina Negulici, căsătorită cu Jean-Jaques Constantinescu, magistrat, fiul al pictorului Iacovache Constantinescu; Maria, rudă a soţului, dr.Francisc Mârtzu; Margot, sora Lillei – Margareta, căsătorită Stanciu, medicul veterinar şef al Piteştiului; Marioara Baştea, fiica lui Gheorghe Negulici, frate al lui Dimitrie, căsătorită cu Gogu Baştea, care avea moşie la Rucăr; Marioara Lascău, de la Roman; Consuela, verişoara Lillei, fiica lui Gheorghe, căsătorită Negulici; Elena Baba, bucătăreasa de la Gorgan, moşia tatălui său, Dimitrie; Carolina, de la Roman, soră cu Ticu, Francisc Mârtzu; Lilica, nepoată de soră a lui Ticu, tot de la Roman; Stephanie Catargi, altă soră a mamei, pe care doamna Cristina a cunoscut-o pe când aceasta era foarte în vârstă; Constanţa Crăsnaru, verişoara Lillei, fiica lui Nicolae Negulici, căsătorită cu Pandele Crăsnaru, care avea moşia la Dobreşti – Muscel; doamna Raţiu, veche prietenă, pe care a prins-o şi Cristina Nicula; tanti Valerie, altă soră a mamei, căsătorită Staniu, pe care, de asemenea, a cunoscut-o şi interlocutoarea noastră, întrucât a decedat pe când era înaintată în vârstă; tanti Zoe, Zoe Popescu, sora mamei sale, căsătorită cu unul dintre directorii Operei Române. „A murit foarte în vârstă, prin anii ’70-’75. Toată familia o respecta. Locuia în zona Uranus. Ticu se ducea periodic să-i controleze sănătatea.”, a menţionat Cristina Nicula.
Bunica a strecurat în caietul său impresionant şi prin conţinut, şi prin vechime o reţetă de „Marmorata” a nepoatei Cristinica, în iulie 1958. În multe dintre fotografiile de familie apar o parte dintre aceste doamne, care au contribuit cu preparatele lor la conturarea unei mărturii cu valoare istorică ce o depăşeşte pe cea sentimentală.
A consemnat Magda BĂNCESCU
Sursa fotografiilor vechi: colecţia personală a prof.Cristina Nicula
