Amintiri ale Eugeniei Măgeanu, soţia ultimului pălărier al României. Fragmente dintr-un interviu realizat în 2012
Povestea pălăriilor a fost „adusă” de la Săliştea Sibiului, în anii 1900, la Câmpulung. Eugenia Măgeanu o cunoaşte de la Ion Măgeanu. „Socrul meu a venit de la Săliştea Sibiului. Lucrase în Bucureşti, într-un atelier de pielărie, apoi a venit la Câmpulung. Se cunoştea cu naşul lui, cel din piesă, Stănculescu, de asta a ales să vină aici. La Câmpulung, întâi la naşul lui a lucrat, era mult mai în vârstă, aveau şi blănuri şi pălării de damă. Soacra mea era din Dej, tot din Ardeal, îi obliga ungurimea de acolo să-şi maghiarizeze şi neamul, şi religia, şi numele. Ei au fost cinci copii şi, după ce au venit aici, mama soacrei mele a mai avut încă trei, au fost opt fraţi în total. Într-o noapte, părinţii lor au pus toţi copiii într-o căruţă cu cai şi au trecut munţii şi au venit aici. De-abia au scăpat, nu puteau trăi între unguri.”, povestea Eugenia Măgeanu într-un interviu acordat ziarului nostru în 2012.
- Iniţial, familia lui Ion Măgeanu a locuit cu chirie în casa de pe bulevard
De ce la Câmpulung? „Aici era un arhitect care a construit Tribunalul, Strehăianu. Undeva pe Tribunal, soţul meu îmi spunea că este scris numele lui, arhitectul era cumnatul lui. Când au venit aici, se construia Tribunalul, au lucrat ca muncitori. A spus: „Mergem acolo, e cumnatul meu, o să ne găsim şi de lucru, ne ajută să găsim o casă să ne creştem copiii.”
În casa de pe Negru Vodă, nr. 39, familia Măgeanu a locuit de-abia din 1927. Prima oară, au stat cu chirie într-o casă pe lângă „Hai la noi”. Povestea casei pe care s-a păstrat renumita firmă cu pălăriile este îndepărtată şi încurcată. Casa a fost construită de un ungur cu bani împrumutaţi de la un avocat, pe care, din amintirile Eugeniei Măgeanu, am aflat că îl chema Crasan. 1 martie 1900 era data la care cel care a construit casa trebuia să dea înapoi datoria, deşi casa nu era terminată. Presat de datorie, într-o noapte, ungurul a dispărut, casa revenindu-i avocatului din Câmpulung, care a închiriat-o lui Ion Măgeanu.
Până în 1942, familia Măgeanu a stat cu chirie, când, înainte de a pleca pe front, Marcu Măgeanu i-a spus tatălui său să facă act pe casă, să plece liniştit, că a asigurat viitorul familiei. De atunci, casa de pe Negru Vodă 39 aparţine familiei Măgeanu cu acte în regulă.
- Magazinul de pălării bărbăteşti a funcţionat în clădirea farmaciei Dimitriu, prima farmacie din Câmpulung
În anii ’40, familia Măgeanu mai avea un magazin de pălării. Ana Măgeanu, soţia lui Ion Măgeanu, a deschis unul destinat damelor, în vremurile în care toate femeile aveau cel puţin două pălării.
„Deja ei făcuseră magazin de când s-a despărţit de naşul Stănculescu, apoi soacra mea a vrut şi dânsa să-şi facă şi s-a mutat peste drum, în casa Dimitriu, în clădirea farmaciei. Acolo a fost magazinul de pălării bărbăteşti şi aici cel de pălării de damă. Ea avea patru lucrătoare. Toată lumea purta pălărie, nu era femeie care să nu aibă două pălării, una cu care se ducea dimineaţa în piaţă, şi una cu care ieşea după-amiază la plimbare. Soţul meu avea o vorbă: dacă vedeai pe stradă un bărbat cu capul gol, însemna că are un deces. Doar în cazul acesta se umbla cu capul gol. Fiecare femeie studia în reviste, îşi alegea din jurnal modelul. Apoi meseriaşul ştia ce are de făcut. Aveau la Bucureşti furnizori care le aduceau panglici, pene, voalete, în funcţie de comenzi, avea meseriaşi care le făceau calapoadele. Pe vremea aceea, se purtau nişte pălării extravagante, aveau pe ele un cuib de păsări, două păsări care stăteau cu aripile întinse. Când a plecat tata de la el, naşului nu i-a convenit. Pierdea un lucrător foarte bun şi, în al doilea rând, căpăta un rival. Însă el nu a mai trăit mult. Legătura cu el, cu fiul lor, a existat, fiul lor nu a lucrat în meserie deloc, era conferenţiar la Academia de Înalte Studii Comerciale, cum se numea atunci, la ASE-ul de azi.”, şi-a amintit soţia lui Marcu Măgeanu.
- Când Eugenia şi Marcu s-au căsătorit, Hotelul Regal încă funcţiona
Eugenia Măgeanu a venit la Câmpulung în 1946, anul căsătoriei cu Marcu Măgeanu, pe care l-a cunoscut la Bucureşti. „Până să se căsătorească, soţul meu lucrase contabil la Direcţia Porturilor la Constanţa, apoi, când a venit războiul, s-a întors. Ar fi vrut să mai plece, între timp, socrul i-a spus să nu plece, că sunt bătrâni, începuse comunismul. Chiar în 1946, la nunta noastră începea să-şi arate colţii. Pe Regele Mihai l-am cunoscut încă din străjerie, eu am făcut şcoala la Bucureşti, la „Irina Matei Basarab”. Când m-am căsătorit, încă funcţiona Hotelul Regal, unde mergeam seara cu soţul. Marcu era foarte bun prieten cu proprietarul, cu Georgică Ştefănescu, au fost amândoi la Canal. Îmi amintesc jos parterul, cântau vestiţii lăutari macaroni, era doi fraţi, violonişti. De multe ori, venea naşul şi ne spunea: „Cumetre, hai să ieşim şi noi în seara asta la o friptură”. Alte timpuri… Lumea bună a oraşului, prim-procurorul Mihăiescu, era un dentist care era foarte îndrăgostit de o doamnă tânără. Cântau lăutarii nişte romanţe atât de frumoase. Duminica, cânta în Grădina Publică fanfara, lumea are alte preocupări acum. Atunci, eram mai destinşi. Oamenii aveau timp să se ocupe şi de suflet, se strângeau seara, ieşeau la o chermeză, la un restaurant, plimbarea era cea mai importantă. Duminica, la prânz, vedeai toată lumea bună plimbându-se pe Bulevard îmbrăcată frumos. Îmi aduc aminte că soacra mea a suferit cumplit. Când au venit comuniştii, dispăruseră pălăriile de pe capul cucoanelor, bărbaţii trecuseră la şapcă. Ea, săraca, trebuia să meargă la biserică şi spunea: „Ce să-mi pun, mamă, pe cap că, dacă îmi pun pălărie, mă fluieră golanii pe stradă! Eu basma nu am pus în viaţa mea.” Era o problemă când pleca la biserică ce să-şi pună pe cap. Nu mai era la modă. Pe măsură ce se instala comunismul, chestiile astea erau socotite de domeniul trecutului.”, ne-a mai povestit acesta.
- A fost ideea lui Muşatescu că era mai ieftin la Măgeanu
Tudor Muşatescu a făcut eternă povestea pălăriilor lui Măgeanu, care n-ar fi existat fără Ion Măgeanu, cel care l-a inspirat. „Doamna Hossu-Longin, când a venit la noi pentru un reportaj, m-a întrebat cât l-am cunoscut eu pe domul Muşatescu. De două ori eu l-am văzut. Prima dată, când l-au arestat pe soţul meu, ştiu că a stat de vorbă cu tata, cu socrul meu, l-a încurajat: „Lasă, nea Ioane” (aşa îi zicea, iar tata îi zicea „Fane Tudorică”), o să treacă şi asta.” Se juca deja piesa. A doua oară, l-am văzut când s-a filmat. Cei care au jucat în film stăteau la hotel, dar toată ziua veneau la noi la cafea, să stăm de vorbă, cel mai mult Coca Andronescu. O săptămână a durat filmarea, a fost şi băiatul lui, Bogdan Muşatescu. Birlic a stat mai puţin pe aici, fiindcă cea mai mare parte s-a filmat într-un studio la Bucureşti. Aici au filmat vitrina, firma, la Hotelul Regal din balcon, sus la fosta Primărie. Tudor Muşatescu a venit aici şi a spus: „Nea Ioane, te-am băgat în literatura Ţării Româneşti!”. În 1951, a venit piesa la Câmpulung şi s-a jucat la Cinematograf. Îmi aduc aminte că soacra mea a zis: „Mergem la teatru deseară”. Firma şi numele erau deja cunoscute pentru câmpulungeni, în timpul de atunci lucrau mai mult, nu numai pălării. Lucrau şepci pentru liceeni. Cei care au făcut liceul în Câmpulung acum 50 de ani ştiu că au luat şapca de la Măgeanu. Soacra mea îmi povestea că făceau nişte pălăriuţe pentru fetele de la liceu, aveau pălăriuţe cu borurile ridicate, cu o panglică care le flutura la spate. Că era mai ieftin la Măgeanu a fost ideea domnului Muşatescu.”, spunea Eugenia Măgeanu.