Începusem primul an de gimnaziu când în clasă a intrat, la prima oră de istorie, un domn în vârstă, mergând cu gesturi cumpănite şi purtând nişte ochelari cu ramă groasă. S-a prezentat în faţa noastră şi am aflat că se numeşte Florea Ion. Vorbea calm, cumpănit şi avea un scris rotund, caligrafic aproape. Chiar şi semnătura sa, rămasă până astăzi în carnetul meu de note, era cea mai citeaţă dintre toate ale profesorilor noştri. Nici măcar nu bănuiam atunci că îl aveam în faţă pe soţul Elenei Ion Arnăuţoiu, sora lui Toma şi Petre Arnăuţoiu, partizanii anticomunişti din Munţii Făgăraş. Nu ştiam în anii aceia nimic despre suferinţele din detenţia politică prin care trecuse profesorul meu de istorie.
Cazul profesorului Florea Ion, deţinut politic, nu a fost unul singular la Câmpulung. Încet-încet am cunoscut şi alţi mari profesori câmpulungeni care fuseseră radiaţi din învăţământ în perioada „obsedantului deceniu” şi ispăşiseră prin temniţă credinţa, convingerile şi idealul lor. Exemplele sunt cât se poate de dureroase. Profesorul de română Ion D. Ţicăloiu de la Liceul „Dinicu Golescu”, doctor în lingvistică romanică la Hamburg, a fost luat de la catedră şi condamnat la muncă silnică la Canal.
Profesorul de română Constantin Capră, director al Şcolii Normale „Carol I” între 1947 şi 1950, a fost scos din învăţământ şi prigonit. Profesorul de franceză Haralambie Pâslaru, o adevărată minte enciclopedică, şi fratele său, doctorul şi profesorul de igienă Serafim Pâslaru, cel care a acordat îngrijiri medicale unor partizani din grupul anticomunist al fraţilor Arnăuţoiu, au fost daţi afară de la Şcoala Normală „Carol I”, urmăriţi de Securitate şi apoi arestați. Aceeaşi soartă a avut-o şi profesorul de fizico-chimice Gheorghe Mitu, director în două rânduri al Şcolii Normale „Carol I”, arestat pe motive politice între 1948 şi 1950, ca fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Tot la fel a pătimit şi profesorul de pedagogie Gheorghe Pârnuţă, unul dintre cei mai mari istorici ai învăţământului românesc. La toate aceste nume ale rezistenţilor din Câmpulung mai trebuie adăugat neapărat unul: Gheorghe Bâlea.
Gheorghe Bâlea: cursul unei vieţi
Născut în anul 1903 la Măţău, Gheorghe Bâlea făcea parte dintr-o familie numeroasă, cu nu mai puţin de şase copii. A urmat şcoala primară în satul natal şi cursurile la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, unde i-a avut profesori pe câţiva dintre cei mai mari dascăli ai perioadei interbelice, cum ar fi Gheorghe Şapcaliu, Dumitru Baciu şi Ion D. Ţicăloiu. Şi-a continuat pregătirea pentru specialităţile istorie şi geografie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, unde a audiat cursurile unor savanţi ca N. Iorga, Vasile Pârvan şi Simion Mehedinţi. Pentru adâncirea cunoştinţelor de specialitate, în paralel, a urmat cursurile Institutului de Metrologie din Bucureşti.
După obţinerea licenţei în anul 1929, a fost numit profesor de istorie şi geografie la Liceul „Dinicu Golescu” şi, după patru ani, a fost transferat la Liceul „Octavian Goga” din Găeşti. Trecând Examenul de Capacitate în 1935, a devenit profesor titular la Seminarul Monahal din Curtea de Argeş, unde a avut şi funcția de director.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat cu gradul de locotenent în cadrul Regimentului de Grăniceri nr. 1, fiind numit Comandant al portului Giurgiu. În această calitate, a comandat unităţile locale de grăniceri. După terminarea războiului, în anul 1945, prin transfer, a revenit la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung.
Din 1947, pe motiv de apartenenţă la Partidul Naţional Ţărănesc, pentru profesorul Gheorghe Bâlea a început prigoana sau, aşa cum scria undeva poetul Mihai Moșandrei, „stupidul război de clasă”. Dat afară din învăţământ, persecutat de autorităţile comuniste, Gheorghe Bâlea a fost arestat şi condamnat la patru ani de închisoare politică. A ieşit din temniţă în 1953 şi nu a mai putut reveni la catedra sa de la Liceul „Dinicu Golescu”. Cu mare greutate s-a reîncadrat în învăţământ la Şcoala Apa Sărată, unde a funcţionat până la pensionarea din 1970.
Profesorul Gheorghe Bâlea evocat de Cristina Nicula
O persoană care i-a cunoscut foarte bine atât calităţile lui de profesor, cât și inaderenţa la principiile unui regim instalat abuziv de comunişti, este profesoara Cristina Nicula. Locuind o viaţă întreagă în vecinătatea profesorului Gheorghe Bâlea, astăzi îşi aduce aminte despre acesta:
„În singurătatea grădinii mele în care vieţuiau arici ce ieşeau noaptea la plimbare, foşnind printre frunze, o voce puternică îşi înşuruba intonaţia printre pomi. Ştiam că vecinul nostru de pe strada Negulici, numărul 12, are o voce aşa de sonoră încât ar fi putut comanda o paradă militară, cadenţând pasul celor care se înrolau în „armata” voluntarilor din umbra puternicei sale personalităţi. Era domnul profesor Gheorghe Bâlea, un veritabil monument de vivacitate (dacă vivacitatea ar putea fi un palpabil component al structurii individului!). Îşi exercita rolul de şef al familiei nu poruncind, ci executând. Grădina sa, vecină cu a mea, îl aştepta dimineaţa să o ude, iar câinele Comis se bucura şi îşi schimba atitudinea, când stăpânul se apropia să-i dea să mănânce, în schelălăituri prietenoase, acompaniate gestic de coada aprobator veselă, în mişcare.
Pe timp de iarnă, domnul Gheorghe Bâlea, înainte de a se trezi doamna Eugenia, soţia sa, făcea focurile în camere, în baie şi în godinul din bucătărie. Pentru ca doamna să-şi înceapă activitatea în „laboratorul” casei sale într-o atmosferă călduţă! Apoi, îmbrăcat în costum, cu cravată, trecea ţanţoş de-a lungul gardului care ne despărţea grădinile, îndreptându-se către şcoală. Şcoala unde în vremea copilăriei mele preda istoria şi geografia era cea de la Apa Sărată. Mergea mereu pe jos până acolo, neîncetinind „pasul şi cadența”.
Mult timp am crezut că Gheorghe Bâlea este profesor de matematică. De ce? Pentru că, din orice punct al casei sale cu geamuri deschise sau, mai ales din grădină, vocea puternică a domnului Bâlea se auzea explicând clar, în fraze scurte, bine formulate, teorii şi exerciții matematice. „X+y” auzeam, cu pauzele dictării şi cu intonaţie egală. Ştiam că e perioada de pregătire în vederea examenului de admitere la liceu. Când am ajuns şi eu la vârsta intrării la liceu, am avut impresia că explicaţiile pe care le primeam gratis peste gard sunt cele de care aveam nevoie pentru desluşirea unor nelămuriri. Ba chiar îmi amintesc cum o demonstraţie matematică, pe care nu o înţelesesem prea bine (deşi ni se predase la şcoală), mi-am lămurit-o „pe gratis” ascultând lecţiile domnului Bâlea, lecţii pe care le dădea fie unor elevi de-ai dumisale de la Apa Sărată, fie nepoţilor săi ori ai soţiei, pe care îi găzduia în perioada studiilor liceale.
Fiind prietenă cu fiica sa, Magda, am avut fericitul prilej de „a intra” în familia domnului profesor Gheorghe Bâlea. Astfel, escaladând gardul dintre grădina noastră şi cea a familiei sale, aflam multe lucruri noi despre vecinul meu. Nu toate îmi erau povestite de fiica sa, mai mică decât mine. Uneori eram uimită de ceea ce doamna profesoară Eugenia Bâlea îi povestea mamei, aşa ca între vecine. O mărturie m-a făcut să-l privesc nu doar cu uimire, ci extrem de impresionată, aş zice marcată pentru toată viaţa. Doamna Bâlea i-a povestit mamei cum într-o noapte, adus acasă de maşina cu geamuri negre a Securităţii, soţul său a fost eliberat din detenţia politică. A intrat în casă. Fetiţa era mică, avea doar 2-3 ani. A început, speriată, să plângă pentru că nu-şi recunoştea tatăl. Şi nu doar pentru că era mult schimbat de ceea ce pătimise în închisoare, pentru că fusese arestat de mult timp. Mi se părea incredibil ca o fetiţă să se sperie când îşi vede tatăl!
Mai târziu, cu precarele mele mijloace de investigare, am aflat, rând pe rând, amănunte din biografia vecinului meu. Uimirea mea creştea pe măsură ce aflam că fusese arestat, nu o dată, ci de două ori. Auzeam frânturi din povestea vieţii lui, desluşeam cuvinte precum „în munţi” ori „partizani”. Cu greu am legat de cruda realitate viaţa profesorului Bâlea, care susţinuse material şi moral grupurile de rezistenţă anticomunistă ascunse în munţii noştri, ceea ce i-a atras arestarea şi condamnarea în două etape diferite”, îşi amintește Cristina Nicula despre Gheorghe Bâlea.
Ultimii ani din viaţă
După 22 decembrie 1989, ajuns la 86 de ani, Gheorghe Bâlea şi-a pus toată energia în revigorarea Partidului Naţional Ţărănesc. Luptător neobosit, continuator al ideilor lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, a trăit până la venerabila vârstă de 96 de ani. Dincolo de toate înfăptuirile sale, profesorul Gheorghe Bâlea nu ne-a putut lăsa în urma sa, din păcate, şi o operă scrisă, pe măsura minţii lui strălucite. Ne putem pune însă întrebarea: oare seriile de elevi pe care i-a format, lupta lui cu un regim opresiv, idealul său, nu echivalează cu o operă? Aici poate că răspunsul cel mai potrivit vine de la N. Iorga, fostul lui profesor de la Universitatea Bucureşti:
„Nu cred în cărţi, nu cred în cei care le scriu, nu cred în alcătuirea de vorbe a nimănui. Cred în cei mari şi tăcuţi, în aceia al căror suflet cuprinde tot cât am suferit, tot cât am luptat, tot ceea ce avem dreptul să smulgem prin luptă. În ei, cred!“
Gheorghe Bâlea a fost unul dintre aceştia.