Aveam cam nouă ani când mă învăţasem să urc de la casa noastră din strada Parcul Mirea nr. 11 pe dealurile din partea de nord-vest a Câmpulungului, în fostul parc. Chiar din faţa curţii pornea o veche alee acoperită cu iarbă, care şerpuia şi, în serpentine molcome, ajungea tocmai sus, pe Grui, deasupra oraşului. Aleea – am aflat asta mult mai târziu! – şi-ar fi trăit epoca de glorie în anii 1900, când Apostol Mirea, mare proprietar, cel care realizase importante lucrări edilitare în Câmpulung, inaugurase superba sa vilă şi parcul din jur. De altfel, Apostol Mirea era unul dintre cei patru iluştri fii din familia protopopului Dimitrie Ionescu Mirea – George, Elie, Dimitrie şi Apostol -, care a numărat doisprezece copii. Descoperisem, plin de curiozitatea specifică vârstei, că, după ce urcam pe alee, ajungeam într-o frumoasă poieniţă, un mic platou, înconjurat de arbuşti şi multă vegetaţie. Dacă îmi croiam drum printre ramurile şi tufişurile dese care bordau poieniţa, puteam privi, de acolo de sus, întreg Câmpulungul şi, mai ales, munţii din depărtare.
Aici îl vedeam uneori pe pictorul Alexandru Donici. Era îmbrăcat boem, cu o ţinută din care nu lipsea niciodată pălăria de soare. Urca agale pe aleea de lângă Vila Apostol Mirea (noi pe atunci îi spuneam, ca toată lumea din jur, Vila Negulici!) şi îşi alegea un loc potrivit pentru a picta un peisaj. Îşi aranja fără grabă şevaletul, scotea pensulele şi culorile, apoi se aşeza pe un scăunel şi începea să picteze. În gesturile sale avea ceva diferit faţă de toţi ceilalţi oameni pe care îi cunoscusem până atunci. Totul părea a fi un ceremonial!
Platoul din poieniţă
Din când în când, pe platoul din poieniţă era mare animație, căci aici se adunau niște băieți mult mai mari ca mine, pe care nu îi cunoșteam, ca să joace fotbal. În mai multe rânduri m-am nimerit chiar când se făceau „echipele”. De regulă, doi dintre acei băieți, liderii informali ai celor strânși acolo, se autodeclarau „căpitan de echipă” și își alcătuiau formația. Fiecare își alegea, pe rând, câte un coechipier dintre cei care voiau să joace, iar fiecare „echipă” era formată de obicei din trei-patru băieți, care, după ce se făceau alegerile, brusc se solidarizau pentru cauza comună, de parcă se cunoșteau cu ceilalți coechipieri de când lumea. În „echipă”, când nu erau „oameni” suficienți („N-avem oameni!” striga câteodată „căpitanul”), mai puteau intra ca umplutură și câțiva dintre puștii care căscau gura pe margine, cum eram și eu pe atunci. Pe latura nordică a platoului era un dâmb, lung aproape cât terenul improvizat pentru fotbal, ca un fel de tribună, și cel mai adesea aici stăteam ca să asist la meciuri. Partidele erau mereu foarte disputate, iar cei rămași pe margine urmăreau înfruntarea cu sufletul la gură, cu gândul că favoriții lor vor câștiga.
Ce am aflat la nouă ani
Îmi amintesc că eram în clasele primare la Școala Nr. 1 din Câmpulung (astăzi „Oprea D. Iorgulescu”), cel mai probabil terminasem clasa a II-a, când abia intrat în vacanță, am ajuns pe platoul din poienița înconjurată de o mare de verdeață. Acolo tocmai era în desfășurare un meci de fotbal îndârjit, căci se vedea limpede asta după dăruirea jucătorilor de pe teren. La un moment dat, unui jucător care alerga cu mingea la picior i s-a pus o piedică în timp ce înainta dezlănțuit spre poarta adversă și a fost doborât la pământ de adversar. Atunci toți s-au oprit din joc, au început să gesticuleze și să strige unii la alții. Spiritele s-au încins rapid atât de tare, încât n-am mai înțeles ce își strigă cei de pe platou. Pur și simplu nu mai pricepeam limba pe care o vorbeau!
– Ce spun? l-am întrebat nedumerit pe un puști mai mare decât mine, aflat alături.
– Se înjură! mi-a răspuns calm acesta.
Am încercat atunci să urmăresc cu și mai mare atenție ce spuneau băieții aceia revoltați de pe teren. Eram stupefiat! Ceea ce m-a frapat era nu doar că nu auzisem niciodată cuvintele care se pronunțau și nu le pătrundeam sensul, dar mai ales că nu exista nicio logică în alăturarea unor cuvinte, în potrivirea lor. Învățasem să citesc destul de bine și să scriu corect la cei 9 ani ai mei, dar ce auzeam era în contradicție totală cu toate normele cunoscute de mine.
După câteva minute, conflictul s-a aplanat și jucătorii au convenit să continue meciul, care a rămas la fel de îndârjit ca înainte. Apoi s-au oprit din nou, iar cei de pe teren, în lipsa unui arbitru, au început iarăși să discute pătimaș în legătură cu ceea ce tocmai se întâmplase. Nici acum nu înțelegeam ce spun. „Se înjură!” mi-am zis însă în gând, ca și când făcusem o mare descoperire. Dar, la urma urmei, chiar era o descoperire, pentru că până atunci, la sfârșitul clasei a II-a, oricât ar părea de ciudat, nu știam că există înjurături. La școală încă nu auzisem pe cineva înjurând, acasă nici atât (din gura tatei n-am auzit o înjurătură cât a trăit!). Nici măcar la prietenii mei de joacă de pe stradă nu auzisem vreo înjurătură. Toți, în număr de patru, vorbeau aceeași „limbă” cu a mea, fie că era vorba de vecinii mei Mircea și Marin (las la o parte faptul că ei erau cu doi, respectiv trei ani mai mici ca vârstă), fie că era vorba de cele două fete, vecine și ele, Magda (mai mare cu doi ani) și Ani, care era leat cu mine.
Primul meu meci de fotbal
Altădată, în aceeași vară, când am ajuns pe platou, tocmai se făceau „echipele”. M-am așezat curios ca de obicei pe dâmbul prelung de lângă teren, nerăbdător să văd meciul. Partida însă nu începea pentru că „echipele” nu erau egale ca număr. Se căutau „oameni”, iar cel care părea a fi mai-marele de pe teren și-a aruncat o privire pe margine și s-a oprit asupra mea.
– Puștiule, ia vino încoace! mi s-a adresat.
M-am ridicat imediat și m-am dus la el.
– Știi să joci fotbal? m-a întrebat.
– M-am uitat la meciuri, dar n-am jucat niciodată! i-am răspuns cam fâstâcit.
– Bine, atunci intră în poartă! Prinzi mingea cu mâna dacă poți, iar dacă nu, dai cu piciorul în ea!
Știam că a sta în poartă era un fel de pedeapsă pentru un jucător, pentru că la vârsta aceea a fi portar nu însemna mai nimic și, pe deasupra, era destul de plicticos. Desigur, aș fi vrut să fiu față în față cu adversarul, în iureșul jocului.
– Dacă sare mingea departe de teren, te duci imediat după ea! mi-a mai spus băiatul acela. Și asta era tot un fel de pedeapsă, pentru că, dacă mingea ieșea din platou, putea să se ducă departe la vale și cineva trebuia să alerge după ea și să o aducă foarte repede, fiindcă era zorit mereu de cei mari de pe teren, foarte nerăbdători să continue meciul. Niciodată nu aducea mingea vreunul dintre aceștia mari, ci câte un puști, un „copil de mingi” al celor care jucau și considerau că e sub demnitatea lor să caute o minge rătăcită printre tufișurile din vale.
După ce am fost pus în temă cu ceea ce trebuie să fac, mi-am luat „poarta” în primire, adică două bețe înfipte în pământ, cam la doi metri distanță unul de celălalt. Meciul a început și aveam ceva trac pentru că eram, nu-i așa?, un debutant. Mi-am dat însă repede seama că n-am mai nimic de făcut în poartă, deoarece băiatul care mă chemase în „echipă” era cel mai bun de pe teren și nu lăsa să se apropie nimeni cu mingea de poarta mea.
Apoi s-a petrecut ceva ciudat. Un jucător de la adversari a șutat foarte puternic în mingea care a fost deviată de un picior ieșit în întâmpinarea ei. Printr-un bizar ricoșeu, mingea a început să se învârtă pe pământ în jurul axei sale cu o viteză uimitoare, timp în care se apropia, destul de lent totuși, de poarta mea. Venea direct spre mine și am avut timp să mă așez exact pe direcția ei. Era o minge adevărată de fotbal, mare și grea, nu ca toate celelalte cu care mă mai jucasem până atunci. Când am vrut să o prind, mingea cea grea mi-a răsucit mâinile, s-a scurs pe lângă mine și a intrat printre cele două bețe din spatele meu, în uralele „echipei” adverse și într-o cascadă de râsete ironice de pe margine la adresa mea. Primisem gol!
– Nu-i nimic, puștiule! m-a încurajat „căpitanul de echipă”, cel care mă „selecționase”, trebuia să respingi mingea cu piciorul, fiindcă a avut mult efect!
Și meciul a continuat, iar eu n-am mai pus mâna pe mingea aceea teribil de grea și am dat în ea, de câte ori a fost nevoie, numai cu piciorul. Oricum, la nouă ani îmi făcusem debutul!
