4.1 C
Campulung Muscel
13/11/2024

ADEVĂRUL CREŞTIN

(continuare din numărul trecut)

+ Despre dragoste
Păreri greşite cu privire la dragoste
A fi iubit de Domnul Isus, de cea mai măreaţă şi preţioasă fiinţă, înseamnă a avea o conştiinţă slobodă şi sănătoasă. Este unul dintre domeniile cărora li se aplică spusele Mântuitorului: „Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8.36). Acela care se ştie iubit de Domnul Isus scapă de orice legătură şi de orice sentiment de subestimare şi totodată se întăreşte în lupta împotriva păcatului şi a tot ce se opune fiinţei sale. Oamenii care au înţeles că, prin dragostea pe care le-a dovedit-o Mântuitorul, au devenit copii ai lui Dumnezeu, sunt generoşi şi prietenoşi. Avarii învaţă să fie darnici, iar cei susceptibili vor rămâne senini sub înţepăturile şi ura care altfel i-ar fi făcut să sufere. Iubirea aceasta nouă nu mai este condiţionată de nici un „trebuie” cum era iubirea pe care o poruncea Legea. Aici se menţin numai: „ai voie” şi „poţi”; prin iubirea aceasta ia naştere şi o nouă comuniune. Omul capabil de comuniune este în stare să aibă legătură cu semenii săi. Comuniunea ucenicilor Domnului Isus îi eliberează, pentru că ea este o împărtăşire a dragostei lui Dumnezeu. Acolo unde iubirea care vine de la Domnul Isus îi strânge pe oameni laolaltă, fiecare om care se află în curentul dragostei lui Dumnezeu este înglobat în comuniunea aceasta. Nu există o mai puternică dovadă despre existenţa lui Dumnezeu şi pentru prezenţa Lui, decât comuniunea sfinţilor care se iubesc în Domnul Isus. Pavel le scrie creştinilor din Corint ceva care se poate rezuma astfel: „Dacă vine cineva în adunare la voi, va cădea în genunchi şi va mărturisi că Dumnezeu e în mijlocul vostru!” (1 Cor. 14.24-25). Nu există o metodă mai bună de evanghelizare decât aceea de a-1 aduce pe un necredincios într-un loc unde ucenicii lui Hristos au adevărată părtăşie şi a-1 lăsa să simtă acolo dragostea lui Dumnezeu. Cu această nouă iubire ni s-a dat şi o nouă măsură, o măsură pentru viaţa religioasă şi o măsură pentru relaţiile dintre noi. Din acest moment, sentimentele noastre religioase vor fi trezite. Sunt atât de aproape de Dumnezeu, câtă dragoste am. Trăiesc în Domnul Isus, numai dacă transmit mai departe dragostea Lui. Aceasta dă şi vieţii noastre de credinţă o direcţie, o tendinţă. Direcţia este: spre Domnul Isus! A iubi în felul cel nou, nu este posibil decât dacă iubirea vine de la Domnul Isus. „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Cifrele de pe cadranul unui ceas fosforescent sunt luminoase numai dacă au fost expuse destulă vreme la lumină. Deci dacă vreau să dau lumină, dacă vreau să pot iubi pe fraţii şi surorile care, omeneşte, mi se par antipatici şi nevrednici de iubire, n-am s-o pot face decât dacă eu însumi m-am expus multă vreme dragostei lui Hristos. Aici se află înţelesul ascuns al rugăciunii. Nu doar că-I spun toate dorinţele şi-I aduc la cunoştinţă toate cererile, ci, în linişte şi în singurătate cu El, mă expun dragostei Lui, ca să fiu copleşit şi umplut de ea şi apoi s-o transmit mai departe.

Iubirea faţă de Dumnezeu
Cunoştinţa teoretică despre iubirea faţă de Dumnezeu nu este de nici un folos. Ne lipseşte posibilitatea practică nu numai de a primi dragostea lui Dumnezeu, ci şi de a-L iubi şi noi pe El. Când am ajuns să observ unde-mi este greşeala şi ce anume îmi lipseşte, am făcut un pas hotărâtor. Dacă în plus simt şi nevoia de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult ca până acum, atunci mi s-a dat chiar posibilitatea unei schimbări. Starea mea de vorbă cu Dumnezeu, până acum impersonală – rugăciunea – devine deodată foarte personală. Nu mai vorbim despre lucruri pe care vrem să le avem, pentru care cerem binecuvântarea Lui, ci ajungem la cea mai personală convorbire care poate exista între două persoane. Trebuie să-I mărturisim lui Dumnezeu lipsa noastră de dragoste. A vorbi despre iubire este întotdeauna, oarecum, penibil. Trebuie să am această convorbire în cămăruţă, în singurătate. N-o să mai stau comod la masă, sprijinindu-mi capul cu mâinile, ci voi simţi nevoia să mă aplec, sau să stau în genunchi. Voi mărturisi că multă vreme am pretins dragostea Lui, fără ca eu să-L iubesc în mod cinstit. Voi mărturisi cât de slabe şi egoiste îmi sunt simţămintele şi cât de nepăsător sunt faţă de El. Îmi pare rău şi mă doare, dar mărturisirea este cel mai important pas, fără de care nu poate exista o iubire nouă.

Ştim că cei ce se iubesc caută mereu să fie împreună în singurătate. Dovada iubirii este tocmai nevoia pe care o simţim de a avea părtăşie cu persoana iubită, în ascuns. Iată o altă lacună a dragostei noastre faţă de Dumnezeu. Ne-am scurtat atât de mult timpul de rugăciune şi l-am folosit în alte scopuri, încât nu ne mai rămâne vreme şi pentru iubire. De aceea, iubirea noastră se ofileşte ca o plantă care nu are lumină. Pentru ca dragostea lui Dumnezeu să poată curge de la El la mine şi de la mine la El, este nevoie de timp, şi anume un timp mai lung decât am avut până acum. Abia când voi fi capabil să cuceresc timpul şi spaţiul, am făcut al doilea pas şi mi-am creat posibilitatea de a creşte în iubire.

(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!