18.1 C
Campulung Muscel
22/07/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu Marele latinist Ion Popescu-Piscu – amintiri

(continuare din ediţia trecută)

De la profesorul Ion Popescu-Piscu am învățat primele maxime în limba latină. Ni le-a scris pe tablă, trecându-şi bastonul în mâna stângă, începând cu cele mai simple. La sfârşitul primului trimestru din anul întâi de liceu eram mândru de mine. Nu mi se zvârlise niciodată carnetul de note de la catedră, iar foaia pe care scrisesem cândva „Lucrare de control la limba latină” am ştiut să o umplu, când a fost nevoie, cu traducerea, declinările şi conjugările cerute.

Dintre cele două ore de latină pe care le făceam săptămânal, una dintre ele încheia programul nostru din ziua respectivă. Era cea mai grea, pentru că, între timp, venise iarna, se întuneca devreme, iar dificultatea limbii latine parcă sporea şi mai mult. Şi, colac peste pupăză, se mai întâmpla ceva: uneori profesorul venea destul de nervos la clasă. Prin iscoadele noastre am aflat şi motivul: profesorul se enerva că elevii cu care avea oră înaintea noastră nu învăţau cum ar fi trebuit. De aceea în pauza dinaintea ultimei ore, mergeam câţiva la clasa paralelă ca să luăm pulsul, de unde ne întorceam cu informaţiile necesare celor care, în cele zece minute ale pauzei, mai repetau înfricoşaţi ceea ce încă nu ştiau destul de bine. Verdictul nostru pentru cei din bănci era necruţător: „E nervos, ascultă toată ora!”

Într-un asemenea context, profesorul Ion Popescu-Piscu intră într-o zi în clasă şi dă „Bună seara”. Noi îi răspundem. După figură se vede că s-a petrecut ceva cu el. De regulă e jovial, la modul reţinut, chiar dacă nouă nu ne arde niciodată de glume la ora de latină. Acum are faţa congestionată. Mişcările sale, uşor încetinite de vârstă şi de rana din război, sunt mult iuţite. Se aşază la catedră, îşi agaţă bastonul de piciorul valid şi scoate câţiva colegi în faţa clasei. Nefericiţii, părăsiţi de noroc, se înşiră imediat la lecţie, strigaţi de glasul profesorului. Întrebările sunt grele. Mă fericesc că îmi pot păstra locul în bancă.

În acea zi a fost un dezastru. Toate carnetele de note au zburat de pe catedră. Dar, după ce a trecut furtuna, am continuat să studiem cu sârg mai departe. Am tradus textele din manual despre zeităţile romane, am învăţat despre armele romanilor, despre mausoleul lui Augustus, despre răscoala sclavilor din Sicilia, despre bătălia de la Salamina, despre marele Hannibal, despre isprăvile lui Hercule şi multe altele. La gramatică am învăţat despre toate felurile de pronume, despre tipurile de complement din latină, despre modurile şi timpurile verbelor, lăsând restul pentru anii următori.

În tot acest timp, aproape oră de oră, pe lângă notiţe eu mai consemnam ceva în maculator. Am descoperit că îl puteam imita pe neîndurătorul Ion Popescu-Piscu şi îmi notam, la sfârșitul caietului, spicuiri din momentele lui de enervare. Iniţiativa era, însă, destul de primejdioasă. Din bancă, atunci când unul din clasă era la ananghie, iar profesorul se dezlănţuia, deschideam uşor caietul şi făceam însemnări pe ultimele pagini, rămase goale. Nu-mi permiteam să ratez nişte fraze savuroase, pe care, până la pauză, dacă nu le scriam pe loc, le-aş fi putut uita. Aveam o întreagă colecţie de citate. În pauze, ca să ne amuzăm, toţi colegii se adunau în jurul meu, iar eu intram în pielea profesorului: „Unde umbli, mă? Mai o iei şi la fugă după ce am intrat eu, mai faci şi praf aici! Păi cum n-ai auzit soneria, dom’le!? Du-te la doctor atunci, caută-te, pune-ţi un aparat, cu dinam, uite aşa!” Toţi se prăpădeau de râs.

Nu o dată m-am gândit ce s-ar fi putut întâmpla dacă profesorul ar fi intrat chiar atunci pe uşă şi ar fi fost martor, chiar şi pentru o clipă, la reprezentaţia mea. M-ar fi distrus, negreşit! De aceea, din precauţie, câte un coleg trebuia să pândească mereu la uşa dinspre hol.
Abia după ce am devenit şi eu profesor, m-am aplecat mai cu atenţie asupra activităţii profesorului Ion Popescu-Piscu şi am descoperit multe aspecte care mi l-au pus într-o altă lumină faţă de imaginea formată în primul an de liceu. Am aflat că a fost absolvent „Magna cum laude” al Facultăţii de Filozofie şi Litere din Universitatea Bucureşti (1932), că a tradus din limba elină lucrarea „Cuvânt către greci” de Tiţian Asirianul, că a fost colaborator al periodicelor argeşene, că a revitalizat revista şcolară „Răsad” a elevilor de la Liceul „Dinicu Golescu” şi chiar că a compus versurile pentru imnul liceului. Am mai descoperit că pentru activitatea sa la catedră a primit titlul de „Profesor evidenţiat”, iar 39 dintre poeziile sale (peste 400) au fost adunate în volumul postum „Viaţa mea, aceasta” (1979), prefaţat de eminescologul Augustin Z.N. Pop. De altfel, fotografia lui Ion Popescu-Piscu figurează, alături de chipurile altor profesori de renume, în albumul pe care l-am publicat în 2017, consacrat împlinirii a 150 de ani de existență ai Colegiului Naţional Pedagogic „Carol I” din Câmpulung.

Această amintire despre profesorul Ion Popescu-Piscu are și un epilog. Am terminat liceul, am intrat la facultate şi, destins, relaxat şi fericit, eram gata să plec la mare. Din autogara Câmpulung un autobuz mă ducea direct la Eforie Nord, unde mergeam în fiecare an cu ai mei. În autobuz, după ce mi-am ocupat locul şi m-am instalat pe scaun, mi-a atras atenţia un cuplu aflat chiar în faţa mea: un domn însoţit de o doamnă. Erau amândoi cu spatele la mine, astfel că nu îi puteam vedea. Am observat că doamna era destul de autoritară. În timp ce doamna vorbea, domnul asculta în tăcere. Doamna avea mereu ceva de completat, iar domnul nu ieşea din cuvântul ei. Când doamna avea nevoie de câte ceva din sacoşa de sub scaun, domnul căuta şi găsea tot ce îi cerea doamna.
Domnul, care executa totul cu multă conştiinciozitate, vorbea încet şi era foarte supus. Nu o contrazicea niciodată. Apoi, doamnei i-a trebuit ceva din sacoșa aflată sus, în plasa de deasupra capului. Domnul, blând ca un miel, s-a ridicat imediat ca să găsească ceea ce-i ceruse doamna. Abia când s-a ridicat în picioare, drept în faţa mea, i-am văzut chipul. Cine credeţi că era domnul cel blând?Aţi ghicit, desigur: profesorul meu de latină Ion Popescu-Piscu.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!