Am prezentat în numărul trecut al ziarului un portret al inginerului agronom Ioan Păunescu. Deţinut politic între anii 1951 și 1953, în lagărul de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ioan Păunescu a avut prilejul să întâlnească acolo mulţi musceleni, care încercau în condiții limită să supravieţuiască regimului de exterminare din Gulagul românesc.
Rugându-l în vara anului 1996 să aştearnă pe hârtie măcar o parte dintre cele ce-mi fuseseră povestite în întâlnirile noastre, Ioan Păunescu mi-a trimis într-un timp record 13 pagini de caiet studenţesc, redactate mărunt pe foile îngălbenite de vreme, despre experienţa limită trăită în anii ’50 în lagărul de muncă forţată de la Canal, la Peninsula, lângă localitatea Valea Neagră. Am selectat din aceste amintiri ale durerii pasaje în care sunt prezentaţi câţiva dintre muscelenii întâlniţi acolo.
*************************************
Avocatul Ion Napotescu
„Pe când eram şef de şantier la punctul numit „Moara Dracilor”, din cauza zgomotelor asurzitoare scoase de un concasor uriaş şi de trenurile care neîncetat veneau şi plecau după ce basculau materialul excavat dintr-o carieră, am zărit printre deţinuţii unei brigăzi, nou repartizat pe acest şantier, pe avocatul Ion Napotescu. Mult mai tânăr decât el, aveam pentru avocatul din comuna Coteşti-Muscel, încă din liceu, o anumită admiraţie. M-am dus la brigadierul lui şi i-am cerut să permită câteva minute deţinutului Ion Napotescu să mă ajute să rezolv o problemă. Având consimţământul acestuia să vină după mine, necunoscându-mă, Ion Napotescu m-a urmat, intrigat, într-un beci unde aveam o masă pentru redactat situaţia zilnică privind lucrările efectuate pe şantier, care seara trebuiau semnate de civilul delegat al administraţiei Canalului.
-Domnule Napotescu, eu sunt inginerul Ioan Păunescu, conjudeţean cu dumneata. Te-am adus aici să ciocnim un ou roşu.
Era ziua de Paşti. Cu câteva zile înainte, primisem de acasă pachet şi am ţinut să punctez cumva tradiţionala sărbătoare.
Ion Napotescu se alăturase în Muscel lui Dumitru Alimănişteanu, care, la fel ca alţi oportunişti, naivi însă în politică, în frunte cu Gheorghe Tătărăscu, îi ajutaseră pe comunişti să se consolideze în România, ca, atunci când bolşevicii au crezut că nu mai au nevoie de ei, să-i bage la puşcărie.”
Inginerul Luca Bugheanu
„În colonia Peninsula, printre deţinuţi, o figură celebră era Luca Bugheanu. De profesie inginer, Luca Bugheanu, născut în comuna Bughea din judeţul Muscel, executa o pedeapsă administrativă, ca unul ce aparţinuse aparatului SSI. Mutat disciplinar prin mai multe lagăre, Luca Bugheanu se remarcase pe unde trecuse ca o mare personalitate, care însă nu se încadrase în niciun fel în orânduirea comunistă. Chiar în acest lagăr toţi inginerii asistaseră la o confruntare aprigă între un ofiţer din Securitatea statului şi el, care se evidenţiase ca un „reacţionar” notoriu.
-Pedeapsa d-lui Luca Bugheanu a expirat, rostise în faţa inginerilor din colonia Peninsula abilul securist. Venisem să constat dacă este sau nu cazul să-l punem în libertate. Aţi auzit cum se pronunţă la adresa partidului nostru. Cu astfel de concepţii domnul Luca Bugheanu va mai rămâne multă vreme în detenţie!
Luca Bugheanu nu s-a sinchisit prea mult de perspectivele sumbre pe care i le prevedea acel ofiţer de securitate. Cunoscându-mă, Luca Bugheanu nu s-a lăsat până ce nu a obţinut schimbarea mea din funcţia de inginer al şantierului „Moara Dracilor”, un punct greu de lucru şi depărtat de colonie la 5-6 km, în acela de ajutor al lui la un punct de lucru apropiat de lagăr, unde în jurul unui concasor uriaş se organizase un şantier cu un atelier de reparat utilajele care acţionau la Canal cu lucrări de terasamente, montări de căi ferate, construcţii de şosele, poduri etc. La acest şantier condus de el, Luca Bugheanu adusese pe toţi muscelenii pe care-i dibuise prin lagăr.”
Luptătorii anticomuniști din munţi: Titu Jubleanu şi Benone Milea
„Într-o zi mi se prezintă alţi musceleni care lucrau pe acest şantier şi anume Titu Jubleanu şi Benone Milea din comuna Nucşoara, condamnaţi la ani grei de puşcărie. Ambii luptaseră în munţi alături de colonelul Arsenescu şi fraţii Arnăuţoiu. Într-o zi, după ce Securitatea a înconjurat locul unde se aflau luptătorii din munţi, în urma focurilor dintre Arsenescu şi securiştii din detaşamentul ce-i înconjurase, Titu Jubleanu, aflându-se printre cei asediaţi, împreună cu soţia sa, când a fost gata să fugă spre a scăpa din mâna securiştilor, văzând că nevastă-sa e rănită, a ezitat un moment şi a fost capturat de urmăritori.
Dus la Securitate, Titu Jubleanu a fost chinuit luni de zile spre a le dezvălui organelor de opresiune ascunzişurile, felul cum sunt organizaţi oamenii din munţi şi în repetate rânduri a fost obligat să-i conducă pe soldaţi prin locurile unde trăiau ei acolo, în afara societăţii. Corpul lui Titu Jubleanu era plin de cicatricele unor răni căpătate în timpul torturilor, în gură nu mai avea niciun dinte, unul câte unul fiindu-i smulşi cu cleştele.
Benone Milea, într-o seară când scăpase dintr-o confruntare cu Securitatea, aflându-se pe nişte dealuri situate deasupra satului său, ore în şir auzea din vale strigătele mamei sale: „Predă-te, Benone maică! Nu mai pot îndura chinurile!” Până la urmă, nemaiputând suporta durerea, ca urmare a implorărilor mamei sale, Benone Milea s-a dat pe mâna securiştilor. Din câte am aflat mai târziu, după ce au fost purtaţi prin diferite închisori şi lagăre de muncă (în ce scop?), cei doi nucşoreni au fost conduşi din nou la Securitate, li s-a deschis un proces şi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.”