Se poate spune, pe bună dreptate, că rugăciunea nu schimbă lucrurile sau împrejurările, ci mă schimbă pe mine pentru ca, la rândul meu, eu să schimb împrejurările. Dumnezeu a rânduit ca, prin rugăciune, omul să privească lucrurile altfel decât înainte. Nu-i vorba deci atât despre o schimbare a lucrurilor de afară prin rugăciune, cât mai ales despre o minunată transformare pe care ea o face în caracterul omului. Să cercetăm rugăciunile Domnului Isus în singurătate. Aici se află cheia vieţii Lui minunate. Dacă ascultarea întârzie, credinţa nu vede în aceasta decât un motiv pentru a-şi dubla forţele şi perseverenţa. Numai prin credinţă şi îndelungă răbdare se moştenesc făgăduinţele.
Orice religie adevărată a omului căzut în păcat n-are alt scop decât a-l face să se aştepte numai la ajutorul lui Dumnezeu. Deci putem spune pe bună dreptate: „Lumină binecuvântată, fericită convingere este aceea care ne face să încetăm o dată pentru totdeauna de a mai spera să găsim în noi cel mai mic bine.” Iată cum suntem aduşi şi lăsaţi la poarta harului. Dar la această poartă, nimeni n-a aşteptat şi nici nu poate aştepta în zadar.
Rugăciunea şi lucrarea lui Dumnezeu
Deci dacă vrem să fim purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, trebuie să căutăm îndurarea Lui, adresându-I rugăciunea aceasta: „Doamne, fă-Ţi în mine lucrarea de zdrobire a omului meu firesc pentru a-1 face inofensiv!” Altfel, Numele Domnului va suferi, căci exercitând slujba de predicator, le veţi da oamenilor ceva din însăşi firea voastră. Numele Domnului se va resimţi, nu din cauză că vă lipseşte viaţa, ci din cauza vălului impurităţii voastre.
Cea mai înaltă formă a slujbei creştine este rugăciunea de mijlocire, stăruitoare, necurmată. Poate că nu poţi să predici, dar, în orice caz, eşti în stare să te rogi. Exemple de rugăciuni puternice de mijlocire ne dau Moise şi Pavel. Să stăm pe terenul rugăciunii! Să veghem, să nu fie nimic între noi şi Dumnezeu! „Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite, în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Psalmul 66.18). A sta pe terenul rugăciunii înseamnă a lepăda orice păcat, a te depărta de tot ce-L poate întrista pe Duhul Sfânt, a te depărta de tot nu-I place lui Dumnezeu. Numai aşa putem participa la cea mai înaltă slujbă creştină. Majoritatea rugăciunilor menţionate în Sfânta Scriptură au fost înălţate pentru alţii. Moise, Pavel, şi mai ales Domnul Isus s-au rugat foarte rar pentru ei înşişi.
Trebuie să ajungem şi noi aici. Să ne întrebăm necontenit: „Care este planul lui Dumnezeu pentru cutare sau cutare lucrare? Cum putem sluji mai bine interesele Domnului Isus Hristos şi cum putem să-L slăvim?” Să aşteptăm până în clipa când El ne va descoperi planul Său şi apoi să ne aducem contribuţia la lucrarea Lui. Aceasta presupune să-I facem loc Duhului Sfânt, singura Persoană care cunoaşte ce este în Dumnezeu. Numai Duhul Sfânt ne poate sprijini ca să ne rugăm potrivit cu planul dumnezeiesc. Cea mai grea lucrare, cea mai grea slujbă a unui creştin este rugăciunea de mijlocire. Trebuie să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm (Luca 18.1). Dacă există un lucru căruia Satan i-a jurat nimicirea, ei bine, acela este comuniunea poporului lui Dumnezeu. Centrul Adunării va fi de acum înainte însuşi Domnul Isus. Până acum strângerile laolaltă ale credincioşilor nu erau prilejuite decât de oameni, predicatori cu renume, mari conducători ai gândirii sau ai activităţii creştine, sau credincioşii erau atraşi de lucrări, de mişcări, de centre de pietate care le stârneau interesul prin notorietatea sau natura învăţământului lor. Astăzi nu mai este aceasta metoda ideală. Nu vreau să spun că oamenii ar fi încercat să atragă pe alţii spre ei înşişi şi nici că Dumnezeu nu S-a lăsat găsit prin ei, cu ajutorul lor; dar persoana slujitorilor lui Dumnezeu (mai ales dacă au o slujbă binecuvântată într-un mod deosebit), devine, foarte uşor, obiect de atracţie prin felul necugetat în care oamenii se poartă faţă de ei. Ţinta lui Dumnezeu este Hristos şi, deoarece ne apropiem de ultimul ceas, trebuie ca El să ia chiar şi locul instrumentelor şi să devină, ca să zicem aşa, obiectul imediat al consideraţiei oamenilor.
O mişcare nu poate fi privită ca venind de la Dumnezeu decât dacă Domnul Isus apare acolo, în toată evidenţa, ca punct central al cultului şi al adorării tuturor, căci dacă aşa stau lucrurile toate celelalte vor fi în concordanţă. Dacă prima condiţie a unei strângeri laolaltă a creştinilor este să ne legăm tot mai strâns de Domnul Isus Hristos, Capul Trupului, şi să-L lăsăm să-Şi ia locul central care-I revine, a doua este comuniunea noastră în rugăciune, îndeosebi în rugăciune pentru toţi sfinţii. Viaţa pe care ne-o oferă El nu este un dar făcut o dată pentru totdeauna, ci este un har pe care-1 putem păstra prin necurmata lucrare a puterii Lui. Domnul Isus nu Şi-a căutat niciodată slava Sa şi nu S-a slujit de puterea Sa, pentru a Se apăra. (Amintiţi-vă de David şi Saul!) Mi-am însuşit eu slăvitul privilegiu de a fi răstignit împreună cu Isus până când în carnea şi sângele meu nu va mai rămâne decât viaţa lui Hristos? „Am fost răstignit cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Eu pot să primesc chiar acum viaţa de înviere a Domnului Isus, şi aceasta mi se va descoperi prin Duhul Sfânt.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424
Articolul precedent