2.Despre tainele unei vieţi abundente
Biserica în aşteptare
Nevoia poporului lui Dumnezeu şi solicitarea intervenţiei divine sunt tot aşa de urgente în zilele noastre, cum erau în vremea lui Isaia. (Isaia 64.1-4). „O! de ai despica cerurile şi Te-ai coborî, s-ar topi munţii înaintea Ta ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ţi-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele şi ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la care nu ne aşteptam, Te-ai coborât, şi munţii s-au zguduit înaintea Ta cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se şi cum nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în el.” Este acum aici, cum a fost şi atunci acolo şi cum a fost în orice vreme, o rămăşită care-L caută pe Dumnezeu din toată inima. Dar dacă privim la creştinătate, în totalitatea ei, la starea Bisericii lui Hristos, aici este infinită nevoie de a-L implora pe Dumnezeu să deschidă cerul şi să Se coboare la noi. Nimic nu va folosi, în afară de o intervenţie specială a Celui Atotputernic. Mă tem că nu avem o concepţie justă despre ceea ce reprezintă înaintea lui Dumnezeu aşa-numita lume creştină. Până când nu Se va coborî Dumnezeu „ca atunci când arde focul ca să-I cunoască vrăjmaşii Numele”, truda noastră va fi, comparativ, zadarnică. Priviţi la predicatori: ce multă înţelepciune omenească şi cultură literară, dar ce puţină mărturie a Duhului şi a puterii divine! Gândiţi-vă la unitatea Trupului lui Hristos: ce puţină manifestare a puterii, a iubirii cereşti care-i leagă pe copiii lui Dumnezeu într-un singur trup! Gândiţi-vă la sfinţenie: smerenia sfinţeniei asemănătoare cu a lui Hristos şi la răstignirea faţă de lume! Ce puţin vede lumea că sunt în ea oameni care trăiesc în Hristos în locurile cereşti şi în care trăieşte Hristos şi cerul! Ce e de făcut? Nu este decât un singur lucru de făcut: trebuie să-L aşteptăm pe Dumnezeu! Un grup de credincioşi, adunaţi cu un anumit scop, ajutându-se unul pe altul prin mici intervale de tăcere, ca să-L aştepte numai pe Dumnezeu, deschizându-şi inimile pentru orice descoperire a răului, dar şi a voii Sale, pentru orice descoperiri în ce priveşte lucrul sau metoda de a lucra, va avea în curând motive să spună: „Iată, Acesta e Dumnezeul nostru, pe care L-am aşteptat, şi El ne va mântui; noi L-am aşteptat, noi vom fi fericiţi şi ne vom bucura în mântuirea Sa”.
Dependenţi de harul divin
Când creştinii nu recunosc relaţia lor cu Dumnezeu şi starea lor de absolută sărăcie şi neputinţă, nu-şi dau seama de nevoia absolutei şi necurmatei lor dependenţe de harul Său, nici de nespusa binecuvântare rezervată permanentei aşteptări a lui Dumnezeu. Dar când credinciosul începe să vadă şi să-şi dea consimţământul pentru faptul că el, prin Duhul Sfânt, trebuie să primească ceea ce Dumnezeu lucrează în fiecare clipă, aşteptarea lui încrezătoare în Dumnezeu devine cea mai strălucită nădejde şi bucurie. Când înţelege că Dumnezeu, ca Persoană divină, ca Dragoste infinită, are plăcere să transmită copilului Său cât se poate de deplin propria Sa fire şi că El nu oboseşte să ia asupra Lui, în fiecare clipă, sarcina vieţii şi a puterii sale, atunci credinciosul se miră că a gândit despre Dumnezeu altceva, decât că El este un Dumnezeu Care merită să fie aşteptat în fiecare zi, clipă de clipă. Dumnezeu neîncetat dă şi lucrează; copilul Său neîncetat aşteaptă şi primeşte. Prima dată, noi toţi aşteptăm de la Dumnezeu mântuirea. Atunci învăţăm că mântuirea ne aduce la Dumnezeu şi ne învaţă să aşteptăm totul de la El. Atunci găsim ceea ce este şi mai bun, şi anume că aşteptarea lui Dumnezeu ea însăşi este cea mai completă mântuire. Aceasta îi atribuie Lui slava de a fi El Totul; aceasta este experienţa că El este Totul pentru noi. Dumnezeu să ne înveţe pe noi toţi ce mare binecuvântare este aşteptarea tuturor lucrurilor din mâna Lui!
Aşteptarea de la Dumnezeu a experienţei noastre personale este prima noastră datorie, adevărata noastră binecuvântare. Să ne gândim la noi înşine şi la nespus de slăvită mântuire pe care Dumnezeu a lucrat-o pentru noi în Hristos, şi pe care acum intenţionează s-o lucreze mai departe şi s-o aducă la desăvârşire în noi prin Duhul Sfânt. Să continuăm a medita până când vom realiza, oarecum, că orice participare la această mare mântuire trebuie să fie, clipă de clipă, lucrarea lui Dumnezeu însuşi. Chiar dacă te simţi acelaşi ca şi până acum, adu-ţi aminte că Dumnezeu poate să facă mai mult decât cerem sau gândim noi. Taina harului trebuie să se desfăşoare în tine independent de ceea ce simţi şi independent de faptul că nu simţi nimic. Socoteşte-te viu pentru Dumnezeu, în Domnul Isus Hristos şi promite-I: „Da, Doamne Isuse, eu rămân în Tine!“ Fă-ţi timp să te afli singur cu Domnul Isus şi spune-I lucrul acesta!
Iubite suflet, în aşteptarea lui Dumnezeu, tu ai putea fi obosit adesea fiindcă nu prea ştii ce aştepţi. Eu te rog să ai curaj; ignoranţa aceasta este adesea unul din lucrurile cele mai bune. Ea te învaţă să laşi totul în mâinile Sale şi să aştepţi totul numai de la El. Aşteaptă de la Domnul! Fii tare şi îmbărbătează-ţi inima! Da, tu aşteaptă de la Domnul, chiar şi atunci când ţi se pare că te-ai rugat în zadar.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424