2.Despre tainele unei vieţi abundente
Puterea sfinţeniei
La întrebarea: „De ce nu este mai multă binecuvântare între noi?” există un singur răspuns: „Nu L-am cinstit pe Duhul Sfânt cum ar fi trebuit. Nu ne-am cerut iertare pentru că L-am întristat. Epoca actuală este, prin excelenţă, dispensaţia Duhului Sfânt. Acţiunea Sa actuală este cu totul diferită de cea pe care a exercitat-o în Vechiul Testament. Duhul lucrează în noi şi cu noi şi prin noi. Dar Domnul Isus Hristos este Domnul, şi ne este descoperit în această calitate prin Duhul Sfânt, Care ne pune într-o poziţie de supunere faţă de El. Duhul Sfânt Şi-a asumat sarcina de a-L slăvi pe Hristos în timpul de faţă şi a imprima asupra noastră caracterul de robi ai lui Hristos. Domnul să descopere în fiecare din noi sentimentul viu şi distinct al prezenţei personale a Duhului Sfânt, trimis de El, Cel ce Se află la dreapta Tatălui. Iar adevărul acesta preţios să ocupe nu numai un loc din ce în ce mai important în inimile noastre ca indivizi, ci să fie tot mai mult preţuit în adunările lui Dumnezeu de pe pământ. Duhul Sfânt este puterea sfinţeniei în cel credincios, după cum Legea e puterea păcatului. Cum se face că, deşi avem un aşa de mare Sfinţitor, totuşi, cei mai mulţi dintre cei ce caută sfinţenia, cad într-un mod atât de dureros şi cunosc aşa de puţin din bucuria unei vieţi sfinte? Cred că cei mai mulţi caută să-L apuce pe Hristos şi să-L păstreze cu puterea lor proprie, şi nu ştiu că Duhul Sfânt este în ei şi că de la El trebuie să aştepte descoperirea, în inima lor, a minunatei fiinţe divine a Sfântului lui Dumnezeu. A crede este actul cel mai sublim şi mai simplu din câte există. De ce este greu a crede? Pentru că în loc să privim la El, privim la noi şi la greutăţile noastre.
Revelaţie
Nu vom putea cunoaşte nici urâciunea păcatului, nici cât de trădătoare este propria noastră fire, până când nu vine acea străfulgerare a lui Dumnezeu asupra noastră. Nu vorbesc despre o senzaţie, ci despre o revelaţie lăuntrică a Domnului Isus Însuşi, prin Cuvântul Său. O astfel de explozie a luminii divine face pentru noi ceea ce doctrina nu poate face niciodată. Hristos e lumina noastră, şi El este Cuvântul-viu. O astfel de iluminare s-ar putea să nu vină dintr-o dată ci treptat, dar ea va fi din ce în ce mai clară şi mai scrutătoare, până când ne vom vedea pe noi înşine în lumina lui Dumnezeu şi toată încrederea în noi înşine va dispărea. Căci lumina este cel mai pur lucru din lume. Ea curăţeşte. Ea sterilizează. Ea ucide ceea ce n-ar trebui să fie acolo. În iradierea ei, despărţirea „încheieturilor şi măduvei” devine un fapt real, nu numai o învăţătură… Ne apucă frica şi cutremurul, pe măsură ce recunoaştem corupţia firii noastre, urâciunea Eului şi… niciodată constatăm că avem nevoie de tratamentul lui Dumnezeu, dacă vrem ca El să ne folosească. Când vom cunoaşte şi vom înţelege, ca şi Fiul, că nu putem face nimic de la noi înşine, atunci Dumnezeu va face totul şi va lucra cu putere în noi.
Judecata de sine
Dacă Domnul ne dă harul să ne însuşim gândurile şi voia Sa care sunt experimentate în Hristos, judecata de sine devine neapărat necesară. Dacă, la primirea adevărului, nu aplicăm judecata de sine, nu ne judecăm pe noi înşine, atunci cădem în mâinile lui Satan. Petru a avut o descoperire minunată din partea Tatălui şi o alta din partea Domnului Isus, dar a omis judecata de sine, în aplicarea acestor adevăruri, şi a devenit aproape imediat purtătorul de cuvânt al lui Satan. Nu obţinem nimic de la Hristos în mod real, fără a resimţi o amărăciune corespunzătoare prin judecata de sine. Dacă mâncăm, cu adevărat, Cuvântul Domnului, el pătrunde în inimile noastre şi le cercetează. Valoarea unei slujbe, a unei predici se măsoară după frământarea pe care o produce când omul cel vechi e înlocuit cu Hristos. Abia după aceea putem măsura lucrurile cu măsura Lui.
Îţi mulţumim, Doamne, că nu ne trimiţi numai raze de soare, căci ne-am transforma într-un pustiu. Tu ne trimiţi şi nori şi ploaie, ca să putem da roade. A fugi de suferinţă înseamnă a fugi de viaţă. A nu suferi înseamnă a nu trăi, a fi un om de prisos, inutil, condamnat la şomaj în cel mai crud sens al acestui cuvânt.
Domnul ne poate folosi tocmai din pricina neputinţei şi a slăbiciunilor noastre. „Doamne, iată slăbiciunea mea Ţi-o aduc ca jertfa, pentru slava Ta.” Iată strategia la care nu se găseşte replică. Este forţa care învinge lumea. Mă odihnesc în făgăduinţa Lui că va face întocmai cum a spus. Aceasta este credinţa mântuitoare. Cine o are, are viaţa veşnică. Să luăm seama că putem fi foarte serioşi, lucrători buni şi predaţi, având chiar succese mari în lucrarea Domnului, şi totuşi firea pământească să fie în noi foarte puternică. Un exemplu este apostolul Petru. Cine poate spune cât de adâncă a fost pocăinţa lui după ce s-a lepădat de Domnul Isus?
Continuare în numărul viitor!
Publicat din cartea „Religie sau credință?” de Nicolae Tonoiu
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu Nr.3 Câmpulung Muscel. Telefon contact: 0745.021.424.
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424