Cap. III
COPIII ÎN CĂMINUL CREDINŢEI
4.Răspunderea faţă de mântuirea copiilor (2 Timotei 3:15)
De asemeni, un rost important îl au şi obiceiurile sfinte ale familiei. Un exemplu de instruire într-un chip pozitiv şi spiritual ni-l oferă Isaac, cel care, învăţând de la credinciosul Avraam rostul altarului şi al mielului, este atât de pătruns de importanţa pe care o avea mielul în casa tatălui său, încât el însuşi cere prezenţa acestuia: „unde este mielul pentru arderea de tot?” Geneza 22:7. Obiceiurile familiei trebuie să nască întrebări în copiii noştri, mai degrabă decât să fie simple învăţături pentru instrucţia lor.
Învăţăturile Evangheliei trebuie să se transforme în obiceiuri sfinte ale familiei, aşa cum putem înţelege ilustrat în Exodul 12. În versetul 4 se spune despre mielul care trebuia luat „după numărul sufletelor”: „să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta”. De bună seamă că în aceste case erau şi nou născuţi sau prunci, sub vârsta când să poată mânca din carnea de miel şi, cu toate acestea, Dumnezeu subliniază: „după numărul sufletelor”. Un nou născut şi un prunc, ca oricare suflet în casa aceea, trebuiau să fie prinşi în socoteala cu privire la miel. Fixarea obiceiurilor sfinte începe de când copiii sunt foarte mici, căci dacă nu începe de la această vârstă, cu greu vor putea prinde ei mai târziu rostul acestor obiceiuri sfinte.
Iar în versetul 24, citim: „să păziţi lucrul acesta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri, în veac”. În general nu există obligativitatea legii pentru copii, dar pentru părinte, noţiunea obligativităţii de lege există şi aşa trebuie păzit lucrul acesta. În versetul 25, de asemenea citim: „Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sfânt”. Deci întâi este o lege însuşită şi respectată de părinte şi apoi este un obicei sfânt, ca manifestare exterioară a respectării legii lăuntrice; obligativitatea lăuntrică poate exclude obiceiuri formale şi poate forma obiceiuri sfinte, sprijinite pe un temei legal, al Scripturii.
Din acest obicei, întemeiat pe o lege, rezultă apoi dialogul cu copiii. „Şi, când vă vor întreba copiii voştri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?», voi să le răspundeţi” versetul 26. Copiii nu pot pune întrebări cu privire la „lege”, deşi observă manifestarea ei exterioară, ci ei pun întrebări cu privire la obiceiuri; iar răspunsul trebuie dat în temei legal: „este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre” versetul 27. Dialogul acesta poate conduce ulterior la esenţa lucrurilor, şi anume la jertfa Domnului Hristos, dar mai întâi trebuie să fie o lege pentru părinţi, în al doilea rând, un obicei în casă, apoi o întrebare a copiilor şi în final, un răspuns pe care-l pot da părinţii; iată cele patru momente care-i pot conduce pe copii spre a cunoaşte personal mântuirea. Nu este de ajuns numai să le spunem despre rostul acestor lucruri, pe ei trebuie mai ales să-i facem să pună întrebări cu privire la lucrurile veşnice, aşa cum pun întrebări şi cu privire la aspectele materiale ale vieţii. La vârsta întrebărilor, de modul cum părinţii le creează obiceiuri sfinte copiilor, ţin aceste întrebări pe care le pun ei. De aceasta depinde apoi nu numai răspunsul, dar şi locul pe care-l găseşte jertfa Domnului Hristos în conştiinţa lor.
Un alt exemplu din viaţa acestui popor îl găsim în Exodul 10.8: „Au întors la Faraon pe Moise şi pe Aaron. «Duceţi-vă», le-a zis el, «şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru»”. Ne reamintim că aceste cuvinte urmează după o luptă dârză pe care o ducea Dumnezeu împotriva împietririi inimii lui Faraon şi că la a opta urgie, Faraon pare să cedeze, spunând: „duceţi-vă şi slujiţi Domnului Dumnezeului vostru”; dar cedează parţial, întrucât pune o întrebare: „Care şi cine sunt cei ce vor merge?” „Moise a răspuns: «Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului»” versetele 8-9.
Este remarcabil că în răspunsul lui Moise, cei dintâi sunt „copiii noştri”. Bătrânii sunt pe locul al doilea, în timp ce copiii sunt cei dintâi care trebuie smulşi din Egipt; cu ei trebuie să începem, nu cu bătrânii. Nouă ni se pare uneori că Evanghelia este potrivită întâi pentru bătrâni; şi lumea tot aşa consideră, ca şi Faraon, dar omul credincios, Moise, pare a preciza: noi plecăm întâi cu copiii noştri. Moise îi pune în fruntea listei pe aceia care, probabil, în concepţia Egiptului şi a lui Faraon aveau cu totul alt rost. „Faraon le-a zis: «aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi pe voi şi pe copiii voştri! »” versetul 10. Faraon nu contestă nici ieşirea bătrânilor, nici a fiilor, nici a fiicelor, nici a boilor sau a oilor, ci contestă ieşirea copiilor. Nu este surprinzător lucrul acesta?
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3,
Câmpulung Muscel.
Telefon contact: 0745.021.424