Mănăstirea Nămăeşti este unul dintre obiectivele turistice cele mai importante din Muscel, în fiecare an, ea fiind vizitată de mii de turişti, atraşi de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi de legenda ţesută în jurul acesteia şi a locaşului de cult, în vremuri străvechi. Dincolo de acest aspect, din 2013, cei care vin în pelerinaj la mănăstire pot vizita şi un mic muzeu, unic în ţară, al costumelor populare muscelene, şi nu numai, unele cu o vechime de peste o sută de ani. Pe lângă acestea, turiştii pot admira diferite obiecte tradiţionale, folosite de înaintaşii noştri în treburile gospodăreşti de zi cu zi.
Ideea, sugerată de Arhiepiscopul Calinic
Muzeul a fost amenajat chiar de maica stareţă Lucia Nedelea, o mare iubitoare de folclor şi artă populară, utilizând costume populare din lăzile de zestre ale bunicii şi mamei sale, păstrate cu mare grijă la loc de cinste. Ideea i-a fost inspirată, în urmă cu câţiva ani, de Înalt Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic, iar cea care a sprijinit-o într-un tot a fost mama ei. „După ce am renovat clădirea în care suntem acum, mi-a venit, aşa, ideea să fac un mic muzeu, numai că nu prea aveam ce să pun în el. Atunci, am mers acasă la mama, ştiind că vin dintr-o familie cu tradiţie, unde portul popular a fost la el acasă, şi i-am spus mamei ce vreau să fac, iar mama mi-a spus că-mi dă toate costumele pe care le mai are în casă, mai puţin unul cu care dânsa ar fi vrut să se înmormânteze, adică nu să fie îmbrăcată cu el. Tatăl meu a murit acum douăzeci şi ceva de ani, iar mama poartă numai negru şi a spus să i-l punem în coşciug, să nu se vadă, apoi să-l iau. Asta este tradiţia portului nostru, asta este cartea, identitatea poporului român, care ar trebui promovate, admirate şi duse mai departe. Pentru mine, acest costum are valoare artistică, apoi are valoare sentimentală. Am mers până acolo şi am spus că are valoare spirituală, pentru mine este o icoană, iar mama a spus: gata, mamă, nu mai spune nimic, că ţi-l dau.”, s-a destăinuit maica stareţă Lucia reporterilor de la televiziunea Trinitas.
Mama a ajutat-o cel mai mult
Considerându-le o adevărată comoară ce nu trebuie să stea ascunsă de ochii lumii, maica Lucia a scos costumele de la naftalină şi le-a expus într-o încăpere din incinta mănăstirii, putând fi admirate de toţi cei care păşesc pe poarta locaşului de cult. Pentru a da o mai mare expresivitate veşmintelor, ele au fost aranjate cu migală şi inspiraţie de artist pe nişte manechine, grupate în aşa fel încât să sugereze ochiului privitorului etape importante din viaţa unei familii ţărăneşti: naşterea, botezul, cununia, precum şi activităţi zilnice din gospodărie. Mai mult, în funcţie de vechimea costumelor şi de cei care le-au purtat, maica stareţă a creat pentru fiecare o poveste în versuri, inspirată din realităţile vremurilor în care au fost purtate. „Ideea a fost a mamei, să creezi aşa o nuntă, aveam fota de la coana preoteasă, unde bunica a crescut şi i-a îngrijit. A zis să facem o nuntă, faci mireasă cu ginere. După ce am făcut nunta, i-a plăcut aşa de mult mamei, încât mi-a zis să mai facem una, că mai avea o fotă albă. Şi am făcut-o şi pe a doua, iar mama a zis că sunt aşa de frumoase, dar desculţe parcă sunt neterminate. Atunci, eu i-am spus mamei că vorbisem cu cineva pentru opinci, dar mă costa 20 lei o pereche. Zici că nu-i mult, dar la câte am eu pe cap, nu am posibilitatea ca să fac, iar mama mi-a spus atunci un cuvânt aşa de frumos, pe care îl păstrez ca pe un talisman: „hai, mamă, că le însăilez eu”.”, a continuat istorisirea maica Lucia.
Fiecare piesă, pusă pe versuri
Şi uite-aşa, cu ajutor de la mamă, surori şi prietene, maica Lucia a adunat peste două sute de perechi de opinci. Acum, totul era gata, dar mai rămânea un detaliu, cum să le vorbeşti oamenilor de vremuri de mult apuse, astfel încât să la trezeşti interesul. Ideea a venit tot de la mama; fiecare piesă trebuia pusă pe versuri. „Bunica mea a rămas orfană de mititică şi a crescut în casa preotului, iar toţi vecinii îi spune „Ilenica popii, Ilenica popii”. În memoria bunicii am creat această colecţie, această nuntă şi scriu eu într-una din poezii: „Am creat nuntă aleasă, Ilenica, fata popii, e bunica mea mireasă ”.Ca să înţelegeţi ce rol are fiecare personaj de nuntă am să vă spun o poezie: Gheorghiţă cel frumos şi iubitor/ Se însoară cu Ilenuţa cea cuminte/ El e băiatul domnului învăţător/Iar ea e fata domnului părinte/ De-a dreapta şi de-a stânga lor stau naşi cu mândrie/ Ei au fost naşi şi de botez, iar acum sunt naşi şi de cununie/Apoi privirea ţi-e atrasă şi nu te saturi s-o priveşti/ Surorile miresei parcă sunt zâne din poveşti/ Şi tot prin frumuseţea lor surorile de mire/ Ca două flori de albăstrele atrag orice privire/ Şi cuscrele sunt bucuroase şi lacrimi au în gene/ Parcă mai ieri au fost şi ele Ilene Cosânzene/ Nici cuscri nu sunt mai prejos, mândri-s nevoie mare/ Că satul întreg îs cu ei la marea sărbătoare ”, sunt câteva dintre versurile care însoţesc costumele populare expuse de maica Lucia. „A fost creat şi badea Cârţan, ciobanul care a dovedit că este plămadă din curaj şi demnitate, plecând pe jos până la Roma, să afle mărturii despre latinitate. Ajuns la Roma şi fericit că visul lui se împlinise, pe trotuar, lângă Columnă, ciobanul adoarme fără vise. A doua zi, presa din Roma scrie: un dac a coborât de pe Columnă: poartă opinci, iţari, chimir şi cuşmă. Iar badea acordă interviuri, pe jurnalişti şi trecători îi uimeşte, nu doar prin felul cum este îmbrăcat, ci şi prin felul cum vorbeşte, iar în mediile culturale ciobanul e primit cu simpatie. În istoria românilor, cu litere de aur, o pagină pentru eternitate scrie: şi în războiul de independenţă s-a înrolat badea cu mulţi ciobani şi a murit de timpuriu, abia împlinise 62 de ani.”, completează stareţa Mănăstirii Nămăeşti în materialul difuzat de Trinitas.
George Topârceanu, un loc aparte
Un loc aparte în acest muzeu îl are George Topârceanu. „Avem două costume lucrate de mama poetului George Topârceanu, Paraschiva Topârceanu, care a fost maestră în arta ţesăturii şi numită de Ministerul Culturii „Mare Maestră”. Eu am prins-o, în urmă cu vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu acest costum pe Alexandrina Topârceanu, sora poetului, care stătea aproape de mănăstire. Lângă costumele cusute de mama lui George Topârceanu, la loc de cinste aflăm ia care, în 1889, la o expoziţie internaţională de la Paris a fost premiată cu aur.”, precizează maica Lucia. Alături de George Topârceanu este colţul care aminteşte de trecutul mănăstirii. „Vorbim despre maica stareţă care m-a primit pe mine în mănăstire, acum 46 de ani. Este îmbrăcată cu o haină, un mohair veritabil, ţesut în mănăstire, care are peste o sută de ani. S-a întreţinut aşa de bine pentru că a fost haina de sărbătoare, pe care o îmbrăca de câteva ori pe an, o haină care are şi ea cu mult peste suta de ani, zic eu fără să greşesc.”, continuă maica Lucia. Întrucât spaţiul nu permite, iar piesele nu pot fi protejate, muzeul nu este deschis tot timpul. Turişti şi pelerini sunt rezervaţi atunci când aud că lângă mănăstire există un Muzeu Etnografic: „M-a durut cumva când cineva a spus: haideţi să vedem şi noi muzeul, nişte vechituri. Mulţi se miră, mulţi nu intră, se aşteaptă, de fapt, cineva dacă intră într-un muzeu să vadă doar icoane sau lucruri legate numai de biserică. Cei care vin din Bucureşti sau din alte părţi, unde nu prea s-au văzut aşa costume populare, le admiră, intră cu multă plăcere.”, a încheiat maica Lucia. Portul popular se mai foloseşte astăzi doar la evenimente şi sărbători în anumite regiuni ale ţării. Maica stareţă Lucia Nedelea priveşte, însă, cu încredere spre viitor: „Mi se pare că începe să reînvie ceva, pentru că avem ziua internaţională a iei româneşti, au început chinezii să facă şi ei la maşină ia românească, dar care nu este atât de valoroasă, dar, probabil, va fi un imbold şi vor înţelege unii că trebuie să promovăm şi să ne întoarcem la tradiţie.” Costumele sunt cele care dau şi vor da mărturie peste veacuri de frumuseţea tradiţiilor strămoşeşti, fiecare ie şi fiecare obiect din colecţia Muzeului de la Nămăeşti este o pagină de istorie, iar Maica Lucia, la cei 62 de ani ai ei, a lăsat o parte din suflet: „Sunt atâţia ani care au trecut peste noi aici, nici nu mă gândesc, nici nu mă văd în altă parte, aici este locul unde mă simt cel mai bine.” Alex BARBU