„Băuturi spirtoase și birt economic – Ion N. Huihup”. O nuntă în perioada interbelică la cârciuma lui Ion Huihup, aflată vizavi de biserica Sf. Nicolae Nicuț – Sf. Mina, Câmpulung. Fotografie inedită din arhiva personală Gheorghe Ciolcă
În Câmpulungul interbelic, restaurantul și cârciuma nu erau doar un loc unde se mânca, se bea un pahar cu vin sau o halbă cu bere. Ele reprezentau un adevărat spațiu de întâlnire, un mic centru al vieții sociale, politice și culturale. Orașul, cu străzile sale comerciale animate, cu grădini de vară umbrite de castani, trăia intens între orele prânzului și târziul serii. Aici se întâlneau negustori, avocați, profesori, medici, ofițeri, funcționari, țărani veniți din Muscel, dar și turiști atrași de aerul curat și de reputația stațiunii de vilegiatură.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, Câmpulungul avea o atmosferă aparte. Nu era nici un mare oraș cosmopolit, dar nici un târg provincial izolat. Situat între București și culoarul Bran-Rucăr, orașul devenise un punct important pentru cei care călătoreau. De aceea, localurile sale reflectau o poziție de intersecție între lumea balcanică tradițională și aerul occidental pe care România interbelică încerca să îl adopte.
Seara, mai ales în timpul sezonului estival, muzica tarafului sau a micilor orchestre răzbătea peste tot. Unele localuri păstrau atmosfera vechilor hanuri muntenești, cu mese grele de lemn și vin servit din ulcele mari, în timp ce altele încercau să imite restaurantele bucureștene, cu fețe de masă albe și ospătari în vestă neagră.
Restaurantele Câmpulungului interbelic
În centrul Câmpulungului interbelic, funcționau restaurantele considerate „selecte”, frecventate de lumea bună a orașului. Aici veneau medicii și profesorii după orele de serviciu, avocații după ședințele tribunalului sau ofițerii aflați în garnizoană.
Meniurile încercau să fie moderne și variate. Se serveau ciorbe, mititei, fripturi la grătar, pastramă, pește, dar și preparate considerate mai de soi: șnițel vienez, escalop, salată de boeuf sau deserturi franțuzești simplificate pentru gustul provincial. Vinurile proveneau din podgorii diverse, însă berea devenise tot mai populară, mai ales în rândul tinerilor și al turiștilor.
În ceea ce privește vinul – își amintește Dumitru Baciu în cartea „Pe urmele luminilor mușcelene” (2004) – acesta se procura de la depozite, bogate în diferite varietăți, printre care vinurile de Valea Mare, Podgoria, Florica, Drăgășani, Odobești, Panciu, Valea Călugărească, Cotnari erau cele mai căutate.
Dintre depozitele care vindeau atât vin cât și vestita țuică de Muscel (de votcă nu se pomenea), cele mai cunoscute erau cele ale lui Dumitrescu Lazea (zis Lăzoiu), situat peste drum de biserica Domnească, al lui Ghiță Predoiu, frate și vecin cu moara lui Ionel Predoiu, care se mândrea atât cu vinurile din pivnițe, dar mai ales cu cei 6 băieți și o fată, frumoasă, dar cu mai puțin noroc în viață. Lângă piață era depozitul lui Alexe Viscol, vestit și prin restaurantul alăturat, fiind printre cele mai căutate din oraș prin fripturile sale.
În unele restaurante existau și mici orchestre. Seara, se cântau romanțe, tangouri și melodii la modă venite din București sau auzite la radio. Atmosfera devenea cu atât mai animată vara, când mesele erau scoase în grădină, iar lumea rămânea până târziu în noapte la conversații și jocuri de cărți.
Câmpulungul primea vara numeroși vizitatori veniți pentru clima de aici și odihnă, iar aceștia căutau localuri curate, cu servicii cât mai apropiate de cele din București sau din marile stațiuni ale României. Astfel, gastronomia locală începea să se rafineze, fără să își piardă însă specificul muntenesc.
Cele mai apreciate localuri de consum – scrie în continuare Dumitru Baciu în cartea „Pe urmele luminilor mușcelene” – erau restaurantele centrale. Cel de sub Hotelul Dâmboviceanu, preluat ulterior de G. Moraru, cel al lui Mihai Calangiu, din vecinătatea fostei Primării (azi biblioteca centrală) și a statuii lui Negru-Vodă, și noul restaurant al lui Viscol, situat pe o terasă în centrul orașului, frecventat în special vara de turiștii sau vizitatorii veniți la cură balneară sau să-și vadă rudele și prietenii câmpulungeni, erau principalele puncte de atracție, de petrecere în timpul verii.
La aceste restaurante erau angajate vara, dar și în timpul anului, tarafuri vestite ca Pantilică sau Macaron. Aceștia erau solicitați și la nunți sau petreceri familiale sau chiar la înmormântări, unde familia dorea să cinstească memoria celui decedat în locul muzicii militare, care era solicitată doar în cazul unor ofițeri sau personalități ale orașului.
Scriitorul Pericle Martinescu, ajuns la Câmpulung în primăvara lui 1944, odată cu relocarea administrativă a personalului unor ministere din București evacuate din cauza bombardamentelor anglo-americane, descrie pitoresc atmosfera orașului în volumul „Umbre pe pânza vremii” (1985):
Câmpulungul, cu toate că își legase faima de numele multor cărturari și poeți vestiți, era cunoscut în primul rând ca un oraș al chefliilor. În cârciumile și restaurantele sale se găseau foarte bune vinuri și excelenți grătaragii, ce făceau deliciul unor degustători pricepuți, printre care se numărau Tudor Mușatescu, fiu al urbei, și Sică Alexandrescu, regizorul, ce venea aici la fiecare sfârșit de săptămână, ca oaspete al dramaturgului. Matei, ca veritabil crai de București, făcea și el parte dintre amatorii de asemenea specialități oenologice și culinare. (…)
Restaurantul „G. Moraru” de pe Bulevard, vizavi de Bărăție. Carte poștală ilustrată, editura Gh. Vlădescu,
Câmpulung, circa 1939. Colecția Gheorghe Chița
Matei Alexandrescu [un prieten al lui Pericle Martinescu] nu se afilia, în mod declarat, la niciuna din aceste grupări, dar când se referea la „prietenii și confrații noștri din oraș” el îi viza în special pe cei din grupul „boemilor”. Ei se constituiseră într-un fel de asociație denumită „Gura de lup” (după emblema unei bande de spărgători din București) și se lansau în voinicoase escapade bahice, având ca sediu restaurantul „Viscol”, renumit pentru vinurile lui excelente, unde libațiile începeau totdeauna pe la ora prânzului și se lungeau până la căderea amurgului.
Cârciumile din oraș
Dincolo de centrul elegant, adevărata viață populară a orașului pulsa în cârciumile mahalalelor. Aici atmosfera era cu totul diferită. Mirosul de vin și fum de țigară se amesteca cu glasurile puternice ale clienților. Cârciumile erau frecventate de căruțași, meseriași, mici comercianți și țărani veniți din satele Muscelului pentru târg sau pentru rezolvarea treburilor administrative.
Mesele erau simple, dar mâncarea consistentă: fasole cu afumătură, tochitură, pastramă de oaie, brânză de burduf și pâine coaptă în cuptor. Vinul se servea în ulcele sau în pahare groase, fără pretenții. Se bea mult vin roșu, adesea adus direct de la producători.
În aceste localuri se discutau politica și zvonurile orașului. Alegerile, schimbările de guvern, scumpirea mărfurilor sau ultimele întâmplări din București erau comentate cu pasiune. Uneori izbucneau și certuri, mai ales spre miezul nopții, când muzica și alcoolul încingeau spiritele.
Vinul se vindea – scrie Dumitru Baciu în cartea amintită – și în unele restaurante periferice, așa numitele cârciumi, pline cu o clientelă mai modestă, muncitori, țărani, alături de locuitorii din vecinătatea lor. Astfel, cârciuma lui Chirca din Schei și cea a lui Ion Huihup din fața bisericii Sf. Nicolae Nicuț erau frecventate în special la sărbătorile Paștelui de tineret, pentru dulapurile tradiționale. Alte cârciumi renumite, fiind și centrale, erau cele ale lui Boncoi și Țărăngoi, de pe str. Bărăției, a lui Tomescu, din Tabaci, sau a lui Piticu, din vecinătatea băilor Kretzulescu. Toate cârciumile atrăgeau mușterii nu numai prin fripturi și vinuri de calitate, dar și prin tarafurile de lăutari ce sporeau buna dispoziție a consumatorilor.
Despre o renumită cârciumă din centrul orașului, cea a lui Boncoi, și atmosfera de acolo, își amintește și Pericle Martinescu:
În seara aceea, el [Matei Alexandrescu] ne-a și luat de la început în primire, decretând că toată noaptea vom fi „oamenii lui” și obligându-ne, pe un ton cazon, să ne conformăm „comenzilor” sale. (Făcea aluzie la licorile din pivniță și la bunătățile de la bucătărie.) Bineînțeles, noi ne-am arătat dispuși să-l ascultăm cu docilitate și să-i împărtășim cu voioșie toate gusturile și capriciile.
Platourile și bateriile porniră a se succeda cu rapiditate la masa noastră aranjată într-o încăpere din fund a cârciumii lui Boncoi – de asemeni celebră în oraș – unde ne aflam numai noi trei, izolați de sala comună a celorlalți consumatori. În „odăiță” puteam să ne „dezlănțuim”, cum zicea colonelul, cu toată libertatea, fără să atragem atenția și fără să fim stânjeniți de cineva.
Multe dintre cârciumile populare aveau lăutari. Taraful cânta melodii muscelene, iar în zilele de târg atmosfera devenea aproape de sărbătoare. În asemenea seri, granița dintre oraș și sat părea să dispară. Câmpulungul continua să păstreze ceva din vechiul spirit de târg muntenesc, în care lumea rurală și cea urbană coexistau firesc.
Grădinile de vară și serile muzicale
Una dintre imaginile cele mai vii ale Câmpulungului interbelic era aceea a grădinilor de vară. În serile călduroase, localurile își mutau activitatea în aer liber, printre lampioane și arbori umbroși. Pentru locuitorii orașului, dar și pentru turiști, aceste grădini reprezentau un simbol al sezonului estival.
Aici aveau loc mici spectacole muzicale, seri dansante și întâlniri mondene. Tinerele familii veneau la limonadă sau înghețată, în timp ce bărbații, care beau vin sau bere, discutau politică la mesele din margine. Orchestra cânta tangouri, valsuri și romanțe celebre, iar uneori apăreau și artiști ambulanți veniți din București, cel mai celebru fiind Zavaidoc.
Grădinile de vară aveau și o funcție socială importantă. Într-un oraș relativ mic, ele deveniseră spații ale vizibilității publice. Aici se observau noile mode vestimentare, se stabileau relații și se comentau ultimele evenimente locale. Pentru tinerii din familiile bune, o plimbare sau o seară petrecută la restaurant făcea parte din ritualul vieții urbane moderne. În perioada verii, când Câmpulungul se umplea de vilegiaturiști, grădinile de vară deveneau adesea neîncăpătoare.
Ultimele ecouri ale unei lumi dispărute
După cel de-Al Doilea Război Mondial, multe dintre aceste localuri și-au schimbat radical atmosfera. Naționalizarea și transformările sociale ale regimului comunist au modificat profund viața urbană. Unele restaurante au dispărut, altele au devenit localuri standardizate, fără farmecul și varietatea perioadei interbelice.
Totuși, în memoria orașului au rămas „poveștile” despre vechile cârciumi ale Câmpulungului, despre serile cu lăutari, despre grădinile de vară și mesele lungi la care se discuta despre politică sau ultimele întâmplări ale târgului. Aceste locuri nu au fost doar spații ale consumului, ci adevărate scene ale vieții cotidiene.
În ele se poate regăsi astăzi imaginea unui Câmpulung interbelic viu, elegant și popular în același timp, un oraș în care restaurantul, cârciuma și grădina de vară făceau parte din însăși identitatea comunității.