Multă lume s-a grăbit să-l căineze pe un subaltern al celui mai important om dintr-o localitate, atunci când i-a picat şeful. Şi nu pentru că i-ar jeli subordonaţii pe şefi, pe care, oricum ar fi, buni, răi, toleranţi, exigenţi, darnici ori scârţari, îi înjură în culcare şi-n sculare numai pentru simplul fapt că sunt şefi. Căci invidia n-are leac cât o ţine pământul. Protagonistul acestei cleveteli de bulevard avea un statut aparte, fiindu-i şi conducător auto, şi confident, şi păstrător de secrete profesionale şi personale. Nu mai spunem că lua asupra lui orice boacănă a şefului, ca să nu aibă probleme de imagine ori de altă natură. Nu degeaba a avansat profesional personajul, ca să-i poată creşte leafa, dar şi atribuţiile, devenind un fel de intermediar între lider şi restul. Aveai nevoie să ajungi la conducătorul suprem, treceai pe la sfetnicul care se ocupa de toate aranjamentele. A picat şeful şi a venit altul în locul lui. S-a crezut, la un moment dat, că noul vârf al instituţiei va renunţa la serviciile asistentului, care îi slujise cu credinţă predecesorului. De unde! Mai puternică a devenit legătura între noul manager şi “secretarul” fostului ocupant al funcţiei! Atât de mare încredere are mai-marele unităţii în coteţarul “rezolvă-tot”, încât acesta are liber să-i mijlocească ce relaţie pofteşte, cu întreprinzătorii generoşi, care au nevoie de una, de alta de la instituţia cu pricina. Nu există hârtie, indiferent de formă, mapă, plic, colet ş.a.m.d., care să nu treacă mai întâi pe la “asistent manager-ul”, care, după analiza conţinutului, dă verdictul dacă este cazul ca respectiva corespondenţă să ajungă sau nu la şef. Întrebat pe timpul cui o ducea mai bine şi care dintre cei doi superiori îi era mai apropiat inimii sale, subalternul mărturiseşte: “Am ţinut la primul şef, dar pe al doilea îl iubesc!”
Articolul precedent