Dr.Roxana Rogociu: “Sunt bolnavi care refuză să meargă să îşi facă radioterapie sau să ajungă la nişte chirurgi mai buni, mai dotaţi, pentru că n-au bani, n-au curaj, nu se descurcă în Bucureşti”
La rubrica „Medic în România”, revista „Viaţa Medicală”, săptămânal al personalului medico-sanitar, a fost publicat un interviu al Alexandrei Nistoroiu cu medicul oncolog de la Câmpulung, dr. Roxana Rogociu. Intitulat sugestiv „Două paie la trei măgari”, în articol sunt descrise, în mare, problemele pe care le întâmpină un medic oncolog în România. Redăm în continuare conţinutul acestuia, care reprezintă o preluare din publicaţia citată.
„Doctorul Roxana Rogociu este medic oncolog la Spitalul Municipal din Câmpulung Muscel. A venit aici după mai mulţi ani petrecuţi la spitale din Cluj, Brăila şi Curtea de Argeş. Se ocupă de Cabinetul de Oncologie şi de un compartiment cu zece paturi, ambele prea mici şi sărace pentru gravitatea afecţiunilor de care suferă pacienţii.
=Redactor: Care sunt cele mai mari probleme pe care le întâmpină în practică un medic oncolog?
=Dr.Roxana Rogociu: Lipsa banilor, lipsa dotărilor, aglomeraţia de pacienţi, paturi prea puţine, gravitatea afecţiunilor. Subfinanţarea programului este, de fapt, mai dureroasă pentru noi decât salariile mici. Sunt bani prea puţini pe programul de oncologie, investiţiile pentru spital sunt insuficiente, o mare parte din ceea ce s-a făcut acum la spital s-a făcut din banii Primăriei, nu de la Minister sau de la Casă. Lipsa banilor pentru spital, medicamente, pentru programul de oncologie, dotări. Nu e vorba că nu-s bani deloc, nu sunt suficienţi. Ce-i drept, în Câmpulung, faţă de alte oraşe, Primăria chiar s-a implicat şi a mai făcut câte ceva, ce s-a priceput şi ce a putut. Presupun că, în genere, sistemul este cronic subfinanţat de la Minister şi de la Casă.
=Redactor: Cum îşi pune acest lucru amprenta asupra activităţii?
=Dr.Roxana Rogociu: Ajungem la principiul împărţirii a două paie la trei măgari. Trebuie să faci pe Dumnezeu, să hotărăşti cui faci ultimele fiole de medicament. Şi sincopele… Acum ai medicamente, acum n-ai medicamente. Cine are noroc îşi face tratamentul la timp. Cine nu, este amânat. Uneori, trebuie să îi pui pe oameni să îşi cumpere medicamente banale: antibiotice sau Algocalmin sau Paracetamol perfuzabil. Uneori, nu e nevoie. Din nefericire, majoritatea patologiei e paliaţie la noi. Populaţia e săracă, e îmbătrânită. Când aud de Bucureşti, nu se duc, că n-au bani. Sunt bolnavi grav, în stadii avansate, pentru care, probabil, într-un centru ca lumea, s-ar putea face mult mai multe decât la noi. Bolnavi care refuză să meargă să îşi facă radioterapie sau să ajungă la nişte chirurgi mai buni, mai dotaţi, pentru că n-au bani, n-au curaj, nu se descurcă în Bucureşti. Aşa că tratăm mai mult pacienţi care se află deja în faze avansate ale bolii.
Redactor: Pentru că nu ajung să fie diagnosticaţi la timp?
Dr.Roxana Rogociu: Da. Nu ajung să fie diagnosticaţi la timp sau, chiar dacă au fost, ori n-au crezut, ori n-au vrut să accepte, au stat acasă cuminţi până au ajuns în ultimul stadiu. Şi nu e totuna să tratezi acum sau în urmă cu doi, cinci ani, când erau în stadiu incipient. Este şi lipsa lor de educaţie şi frica de doctori şi mentalitatea aceea că la medic mergi numai când te doare de nu mai poţi şi nu mai ştii ce să faci. Pe de altă parte, urgenţa e plină de bolnavi închipuiţi, care vin pentru orice fleac.
=Redactor: Se resimte în practică deficitul sistemic de oncologi?
=Dr.Roxana Rogociu: Fără îndoială. Volumul de muncă e foarte mare. Şi pe spital, şi pe ambulatoriu. Iar faptul că sunt singură în tot spitalul se simte. Măcar de-aş mai avea un coleg, am mai împărţi responsabilităţile. E un compartiment cu zece paturi de spitalizare continuă, plus spitalizare de zi, plus ambulatoriu integrat. Programul se împarte jumătate în ambulatoriu, jumătate în spital. Stai cât trebuie, nu poţi să stai trei ore şi să pleci. Stai până când se termină coada de la uşă. Ce să le faci? Majoritatea pacienţilor sunt în stare foarte gravă şi n-ai unde să îi trimiţi în altă parte, îi internezi, faci ce poţi tu.
=Redactor: Aveţi psiholog în spital?
=Dr.Roxana Rogociu: Pentru pacienţii oncologici, nu. Ştiu că există un psiholog în Policlinică, dar mi se pare că mai mult pentru permise şi alte avize. Nu colaborăm. De partea de sprijin psihiatric tot Oncologia se ocupă, noi, asistentele, infirmierele, fiecare mai spune o vorbă, le mai explică câte ceva. Nici foarte mult timp pentru a discuta cu ei, din păcate, nu există. Şi mai e ceva de care nu îţi dai seama decât dacă reuşeşti să discuţi mai mult: unii sunt total dezinformaţi. Adică, în momentul în care vin la Oncologie, ai senzaţia că ei ştiu că au cancer sau măcar suspectează asta şi ştiu că asta înseamnă o boală de care se poate muri. Însă, ai surpriza să afli că oamenii sunt trimişi de medicul de familie sau de alt specialist, care n-a avut curajul să le spună că au cancer şi, atunci, oamenii au senzaţia că au venit pentru o a doua părere. Sau pentru că aşa au zis nevasta sau copiii. Mai sunt unii care spun: „M-au târât copiii, nu ştiu ce au cu mine, pe mine nu mă doare nimic”. Şi nici nu ştii cum să le zici: să le spui brutal că au cancer sau să îi laşi în pace? Contează mult şi psihicul. Dacă omul nu ştie că e pe moarte, se comportă altfel decât dacă ştie. Uneori, şi ignoranţa e o binecuvântare.
=Redactor: Ce aţi schimba la felul în care se face, în România, îngrijirea în cancer?
=Dr.Roxana Rogociu: Multe, începând cu timpul acordat bolnavului. Cât ne dă nouă Casa, cincisprezece minute pe zi, maximum douăzeci pentru pacienţii noi, nu e de ajuns. Am înţeles că undeva, într-un centru privat de la noi, cu pacienţii noi se petrece o oră la prima vizită. Cam atât îţi trebuie, până discuţi cu ei, cât ştiu pentru ce au venit, cât sunt dispuşi să ştie, cât sunt dispuşi să facă. Până faci un plan de tratament, până le scrii una-două-trei reţete, până îi programezi… Nu e normal să petreci, cu pacientul oncologic, doar cincisprezece minute o dată pe lună.
=Redactor: Cum staţi la capitolul instrumente de diagnostic şi investigaţii?
=Dr.Roxana Rogociu: Să zic că se putea şi mai rău? Am trăit şi mai rău. Spitalul, tot ce oferă e la un nivel mediu. Avem ecograf, aparat de radiologie, avem posibilitatea să facem markeri tumorali, dar spitalul n-are tomograf, n-are mamograf. Ele sunt în oraş la o clinică privată, în contract cu Casa, dar e o procedură anapoda: să investighezi jumătate în spital, jumătate în laborator. Trebuie să îi pui pe drumuri. Cealaltă variantă ar fi să îşi plătească investigaţiile, ceea ce nu cred că e corect faţă de pacienţi. Am lucrat şi în alte spitale, de aceea spun că se poate şi mai rău. Se poate să îţi plece laboratorul la ora 13.00 şi să nu mai ai niciun fel de laborator, nici măcar pentru o glicemie, până a doua zi dimineaţă. Se poate, la fel, să ai radiolog doar două sau trei zile pe săptămână. Venea, vedea filmele, dădea rezultatul şi pleca. Deci, se poate şi mai rău. Să n-ai cardiolog deloc într-un spital care se pretinde de urgenţă?! Aici, conducerea măcar se implică, o dată pe an, ne roagă să facem un necesar în ceea ce priveşte dotările. Tot o dată pe an, un camion imens cu ajutoare vine dintr-o ţară nordică, cu tot soiul de materiale, unele-s folosite, unele cu paturi, canapele şi mese de consultaţii, pe care ei le aruncă, dar pentru noi sunt minunate.
=Redactor: La radioterapie au acces pacienţii?
=Dr.Roxana Rogociu: Nu prea. Din pricina distanţei. La noi, Braşovul e cel mai aproape, dar acolo sunt în sistem privat şi în spitalizare de zi. Or, oamenii chiar nu-şi permit financiar, nemaivorbind că nu îşi permit fizic să facă naveta peste Bran, zilnic, pentru o şedinţă de radioterapie de zece minute. Bucureştiul e hiperaglomerat şi se fac programări peste trei-patru luni. În plus, când aud de Bucureşti, oamenii se sperie, că n-au bani, că nu se descurcă. Dar chiar nu au posibilitate în Argeş. Singurul aparat de radioterapie este unul vechi, slab, are o penetrabilitate de maximum cinci centimetri. Nu poţi să faci mare lucru cu aparatul ăla. Dar nu suntem singurul judeţ în această situaţie. Chiar am vorbit cu colega de la Târgovişte. La fel au avut şi ei, un aparat din acesta de radioterapie şi l-au închis. Faţă de necesarul de radioterapie (sân, plămân, cap şi altele), aparatul acela nu te ajută cu absolut nimic. Mai şi iradiază, îţi mai trebuie şi aprobări de la CNCAN, fără să rezolve mai nimic.”