Evanghelia Duminicii dintâi după Rusalii (Matei 10.32-33; 37-38; 19. 27-30), numită şi Duminica Tuturor Sfinţilor, aduce cu sine un text „franjurat” al Scripturii. Se vede că Părinţii Bisericii, aşezând această lectură aici şi nu alta, au căutat să ne transmită un program de viaţă duhovnicească, astfel construit încât să ne apropie de cei pe care-i prăznuim ca roadă a Duhului Sfânt în Biserică. Sfinţii. Versetele citirii evanghelice sunt marcate de reciprocitatea lui Dumnezeu în răspunsuri cereşti la toată zdroaba noastră. Cu o singură condiţie, evidenţiată de toată textura scripturisitică, ca zdroaba să fie făcută în „sensul Hristos”. Adică, urmându-L îndeaproape, după regulile duhovniceşti pe Care El le transmite, transparent, cum numai Dumnezeu poate fi.
Sunt unii care refuză crucea. Pentru că nu cred în cel Care este Răstignit pe ea. Pentru că socotesc că efortul lor uman e mai adânc decât cel al lui Dumnezeu. Pentru că se cred deştepţi, cum ar spune copiii, mai tari decât oricine. Neasumând crucea, nu au parte de ea. Şi trec prin viaţă simplu, fără complicaţii, uneori, cu uşurinţă de invidiat. A nu lua crucea lui Hristos ca model de viaţă te exclude din rândul celor care gândesc la mântuire. Orizontul redus al vieţuirii este marcat de orizontul redus al mântuirii. Îi vezi pe patul de moarte, ca la marginea lumii, convinşi de faptul că totul are sfârşit. Disperaţi ori mulţumiţi de cum au fost ei atei. Să le fie de bine, că de folos nu are cum. Alţii asumă o cruce dezaxată. Cu un singur braţ. Acela care mângâie. Cât sunt mângâiaţi de Dumnezeu, cu huzur şi glorii efemere, sunt bine, sunt credincioşi. La vreme de greutate bodogăne, comentează, anulează orice fel de sentiment bun raportat la Dumnezeu. Cam aşa suntem toţi.
Cei mai rari sunt cei care asumă Crucea pe de-a întregul. Cu braţele întregi. Care simt îmbrăţişarea lui Dumnezeu, şi la mângâiere, şi la greutate. Care înţeleg că sfinţenia vieţii înseamnă trecerea de la ucenicie la mucenicie, cu ajutorul Duhului Sfânt.
Mai există un soi de creştini, care cred că au trei braţe la crucea vieţii lor. Că ei sunt unicii deţinători ai dramelor lumii, că mai rău ca ei n-a păţit-o nimeni şi se plâng din orice. Un soi de smiorcăiţi duhovniceşti, care ocupă, preocupaţi primul rând de scaune din biserici, ori se agită de fiecare dată când liniştea tranchilizantă a vreunei slujbe este deranjată de plânsul unui copil sau de mâna întinsă a vreunui cerşetor.
Orice cruce aţi asuma, să nu uitaţi direcţia în care trebuie să vă îndreptaţi cu ea. Mântuitorul nu ne îndeamnă doar să ne luăm crucea. Ci şi să-L urmăm. Să-i călcăm pe urme pe culmile Golgotei, să trecem de la vorbirea despre Cruce la purtarea ei. Să ne facem, în harul Duhului Sfânt, ucenici gata de mucenicie cotidiană, de purtare cu Hristos şi în direcţia Lui a propriilor noastre vieţi. O viaţă în care ne purtăm crucea nu înseamnă, numaidecât, o viaţă grea. Crucea paternităţii ori maternităţii, crucea de a fi fiul bun al unor părinţi buni, crucea copilului dedicat învăţatului ori a tânărului care îşi doreşte să fie curat şi să nu murdărească slava lui Dumnezeu cu mizeriile lumii, crucea medicului care vrea să rămână medic, a profesorului decent în educaţie ori a jurnalistului decent în informaţie şi scriitură sunt numai câteva dintre formele de crucificare bucuroasă. În toate, aduceţi-vă aminte de cuvintele Lui: „Şi oricine a lăsat case, fraţi, surori, tată sau mamă sau soţie, feciori sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19.29). Toate, dar pentru Numele Lui! Nu din egoisme şi fixisme, din reacţii patogene la nebunia din jur. Niciodată deznădăjduind, aducându-ne aminte şi aceste cuvinte: „Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” (Matei 19.30). Şi acestea le spune Dumnezeu Însuşi!
Pr. Constantin Necula
Cine nu-şi ia Crucea şi nu vine după Mine…
