Vânătoarea… „sport” – îndrăgit de tot mai mulţi indivizi (şi, culmea, sunt şi practicant al acestuia) – dintotdeauna a fost o activitate nobilă a fair-play-ului, îndeletnicire bărbătească, unde şi vânatul are şansa lui, fiind dotat cu simţurile sale ascuţite: miros, auz, văz. Astăzi, din păcate, au apărut arme foarte performante, cu cartuşe „magnum”, de mare putere, încărcătoare (interzise prin lege, dar tot mai des folosite şi de 10+1 cartuşe, faţă de 2+1, legale), cu care poţi face un adevărat măcel, animalul neavând, practic, nicio şansă.
Vânătorii de rit „vechi” mergeau cu un cartuş, cel mult două, pe ţeavă, ai lovit bine – norocul tău, ai lovit prost – norocul animalului. Sunt aparate şi dispozitive cu vedere nocturnă (night-vision), lasere, lunete performante, trepiede, nu mai este nimic bărbătesc în această îndeletnicire.
Revenind la subiectul nostru, ce inimă de câine şi suflet rău să ai să omori o biată vulpiţă doar de dragul de a omorî (nu-ţi foloseşte nici carnea, nici blana, nici trofeul) şi să o expui cu cruzime, atârnând-o de un copac, de parcă era Spartacus crucificat pe Via Appia.
Incidentul s-a întâmplat în pădurea din zona Mărcuş spre Godeni. La un atelier foto am mai văzut o mândrie de „bărbat”, care developase nişte fotografii pe hârtie şi am tras cu coada ochiului: respectivul de lângă mine era călare pe un urs, arătând dispreţ şi sfidare faţă de animalul care şi-a dat viaţa. Era cu piciorul pe gâtul bietei jivine, cu puşca în mână, precum Winetou, arătând prietenilor ce „tare” era el.
Celor care practicaţi acest sport, cum ziceţi voi (sper să fiţi din ce în ce mai puţini), daţi o şansă şi „ţintelor voastre”, înfruntaţi pericolul, dacă ziceţi că sunteţi bărbaţi… şi nu uitaţi că şi vânătorul poate deveni vânat.