„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ei au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1 Ioan 2.19). Erau deci din rândul celor care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi s-au dat drept credincioşi, dar la urmă s-au ridicat împotriva Domnului Isus şi a credincioşilor Lui. Întoarcerea acestor oameni n-a mers departe, până la naşterea din nou, ci a fost numai o îmbunătăţire, iar după aceea s-au lăsat stăpâniţi de ură, de ambiţie, de cine ştie ce, şi au întors spatele credincioşilor şi au devenit vrăjmaşi ai evangheliei. Credinţa este un lucru preasfânt şi Dumnezeu îngăduie ca ea să fie pusă la încercare. Dacă este adevărată, se curăţeşte prin încercare, se întăreşte; dacă însă nu este adevărată, piere. Aici nu merge cu imitaţii. În lume sunt o mulţime de imitaţii, ca şi în creştinătate; dar ele nu merg înaintea lui Dumnezeu. Omul poate fi dus un timp de curent, dar pe urmă îşi dă pe faţă firea păcătoasă şi necredinţa şi poate ajunge chiar stăpânit de duhul lui Antihrist. Dar cine este născut din nou trece biruitor prin încercarea credinţei lui. Sunt unii oamenii numai sub influenţa Domnului Isus, dar n-au ajuns la naşterea din nou. Dacă nu ajung aici, atunci au soarta mlădiţei neroditoare (din Ioan 15), care este tăiată, se usucă şi arde. Pentru cei născuţi din nou nu mai este condamnare. Ei au Duhul Sfânt, sunt copii ai lui Dumnezeu, ei neapărat rodesc. Nu se poate copil al lui Dumnezeu care să nu rodească; este imposibil! Care credincios în Domnul Isus poate să rămână în păcat, să stăruie într-un păcat cunoscut ca păcat? Totuşi – va zice cineva – şi între cei născuţi din nou poate să cadă vreunul în păcat. – Da, se poate, şi chiar Cuvântul prevede asta. Dar nu rămâne aşa, nu poate să rămână în păcat. El se roagă şi geme: „Ai milă de mine, Doamne!”. Dacă îl întrebi: Ce faci?, îţi răspunde: Rău fac! Şi mereu strigă: „Ai milă de mine, Doamne, ai milă!”. Nu încetează să vorbească în felul acesta, chiar dacă ani de zile îl înfăşoară păcatul. Dar Dumnezeu tot îl scoate din păcat.Când se spune că mlădiţele uscate sunt aruncate în foc şi ard, nu este vorba de cei născuţi din nou. Totdeauna naşterea din nou este urmată de roade. Roadele sunt partea din afară, care trebuie să corespundă unei lucrări dinăuntru. Lucrarea dinăuntru se vede în roada din afară. Iacov spune lucrul acesta (2.18): „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele”. Noi vedem numai partea exterioară; inima şi rărunchii, Domnul le cercetează (Apocalipsa 2.23). N-are nimeni pretenţia să străbată până în adâncul vreunui suflet. Constatăm şi noi cum se manifestă omul în afară. Când este naşterea din nou, atunci este şi legătura cu Domnul Isus şi roada Duhului din Galateni 5.22,23, pe care orice credincios trebuie s-o aibă, mai mult sau mai puţin. Iar dacă se câştigă şi suflete pentru Domnul Isus, roada este îmbelşugată. Este aici vorba de cercetare de sine, dar să nu ciocnim siguranţa mântuirii şi starea de copil al lui Dumnezeu. Nu ne dă voie Cuvântul lui Dumnezeu şi experienţa noastră de oameni credincioşi să punem la îndoială siguranţa mântuirii. Ca să iei toate lucrurile şi să le aplici la cei născuţi din nou este o greşeală. În capitolul 11 al Epistolei către Evrei sunt enumeraţi unii dintre „eroii” credinţei sau, cum sunt numiţi ei la începutul capitolului 12, „nor de martori”; printre ei este şi Samson. Lucruri minunate se spun despre acest om; el a făcut lucruri mari. Dar şi o cădere ruşinoasă şi groaznică a avut, ceea ce trebuie să fie o înştiinţare pentru toţi credincioşii. El era înzestrat cu daruri mari. Dacă ar fi rămas în poziţia lui, spunea cineva, ar fi putut să fie un Moise, un Ilie sau un Daniel. Darurile lui mari nu l-au ferit însă de cădere şi a ajuns jocul poftei trupeşti. Cât trebuie să ne dea de gândit lucrul acesta! Cât de mari daruri am avea, dacă nu stăm lipiţi de Cel care poate să ne păstreze până la sfârşit, putem avea căderi îngrozitoare.
S-a dedat la gânduri uşuratice, s-a abătut de la rostul pe care i l-a dat Dumnezeu pe pământ. „Curăţiţi-vă, voi, care purtaţi vasele Domnului”, strigă prorocul Isaia (52.11). El purta vasele Domnului, purta darurile Lui şi era rânduit să fie eliberatorul poporului evreu din mâna filistenilor. În felul acesta, într-o măsură oarecare, Îl înfăţişează pe Domnul Isus. Dar Samson nu şi-a păstrat vasul curat, ci s-a dedat la gânduri păcătoase în ce priveşte pofta trupului. Din aceasta a ieşit amestecul lui cu nişte oameni lumeşti, păgâni, cu care a petrecut un timp şi pe care i-a încurcat cu ghicitorile lui… În felul acesta, căderea lui a fost din ce în ce mai jos, până când a ajuns la femeia aceea, Dalila, o stricată. Samson a devenit incapabil de a-I sluji lui Dumnezeu; un vas spart, cât ar fi fost de preţios, nu mai este bun de nimic… De unde înainte Samson era admirat pentru puterea lui extraordinară, acum trebuie să râşnească toată ziua, din greu. La urmă, vrăjmaşii lui, tot în bătaie de joc, l-au pus la o sărbătoare să joace înaintea lor, distrându-se deci pe seama celui care fusese un ales al lui Dumnezeu. Soarta acestui om trebuie să ne slujească drept învăţătură: pierderea legăturii cu Dumnezeu înseamnă pierderea puterii, înseamnă decădere şi ruină tot mai mare. Când cineva ajunge jucăria patimilor sale, ajunge jucăria vrăjmaşului. Este nevoie de multă veghere şi de multă rugăciune pentru a fi păstraţi credincioşi. Nimeni să nu se bazeze pe faptul că este credincios de zeci de ani şi nu se mai află în pericolul în care se afla altădată. Samson a fost douăzeci de ani judecător în Israel, dar iată ce a ajuns: în închisoare, orb, învârtind la râşniţă, distrând lumea. Dar aici este de admirat harul lui Dumnezeu care nu l-a părăsit pe Samson: dacă Samson L-a părăsit pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l-a părăsit pe Samson. Chiar în închisoare, Dumnezeu nu l-a părăsit: acolo i-a venit pocăinţa, i-a venit şi credinţa, prin care a fost restabilit. Dumnezeu nu l-a părăsit pe cel care-L părăsise, dar Samson n-ar fi trebuit să moară împreună cu cei nelegiuiţi. Dovadă că, până la urmă, i-au revenit pocăinţa şi credinţa este că a avut putere să zguduie stâlpii şi să se răzbune pe cei care-i scoseseră ochii. Aşa se face că şi Samson este menţionat între „eroii” credinţei şi în „norul de martori”. Mare este harul lui Dumnezeu! Slăvit să fie El!
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel
Articolul precedent
Articolul următor