Dragii mei!
În aceste zile se poate simţi cum primăvara, încetul cu încetul, doreşte să-şi facă apariţia, iar primii care sunt vestitori ai primăverii sunt florile mici şi gingaşe, ce se numesc ghiocei. Sigur că, după iarnă, după frig şi amorţire, natura încearcă să reînvie şi ni se pare un lucru firesc să fie aşa. Cu adevărat ne-am întrista dacă nu am vedea la timpul rânduit de Pronia Divină cum pământul se înveşmântează şi cum, din seva sa, toate prind viaţă. Cu siguranţă, suntem o ţară blagoslovită de Dumnezeu cu o frumuseţe geografică de invidiat pentru mulţi, cu bogăţii ale pământului pentru care toţi ne duşmănesc şi ne cotropesc. Alţii ar plăti bani grei pentru a savura o cofă plină cu apă rece de izvor de la poalele Muntelui Piatra Craiului. Dar nu pentru a evidenţia frumuseţea spaţiului sacru, unde mii de sihaştri şi mărturisitori, iubitori de Dumnezeu şi de neam, au dus o viaţă sfântă şi care nu au întinat cu nimic spaţiul românesc, ba mai mult l-au sfinţit prin vieţuirea lor, vreau să amintesc, ci despre faptul că, de cele mai multe ori, nu suntem mulţumitori faţă de darurile primite.
Ne trezim cu daruri minunate pe care mai târziu, prin felul nostru de vieţuire, prin înstrăinarea noastră de Dumnezeu, le pierdem, şi către sfârşit să tânjim din nou după ele. E bine dacă, la un moment dat, ne venim în fire şi încercăm să îndreptăm lucrurile, de acest lucru vom fi bucuroşi atât noi, cât şi Dumnezeu care aşteaptă întoarcerea noastră. Dacă aţi fost Duminica trecută la Sfânta Biserică, în timpul Sfintei Liturghii, aţi ascultat una din cele mai frumoase pilde, cea a Fiului Risipitor, care, luând de la Tatăl partea de avere şi ducându-se departe de ţara lui, a cheltuit tot ce moştenise, vieţuind în păcat.
După o vreme, din cauza lipsei, venindu-şi în fire, s-a întors acasă cu inima zdobită şi cerând iertare de la Tatăl său, minunea s-a petrecut, căci Tatăl său l-a reaşezat în drepturile părinteşti de odinioară, bucurându-se. Ce bine ar fi dacă fiecare ne-am veni în fire şi am încerca să ne analizăm starea noastră sufletească şi mai apoi, cerând iertare de la Dumnezeu, să avem şansa de a ne bucura de apartenenţa părintească, aşa cum a procedat fiul risipitor din Evanghelie. Cum se trezeşte natura în aceste zile de început de primăvară, aşa să se trezească şi sufletul nostru din amorţirea păcatelor. Pe cât este sufletul nostru de întunecat din pricina păcatelor, pe atât de mare să fie şi dorinţa noastră de a ne împăca cu Tatăl.
Dumnezeu are răbdare şi ne aşteaptă şi noi ştim prea bine acest lucru, trebuie doar să vrem, să spunem un DA hotărât chemării Domnului şi, tot aşa de hotărât, un NU păcatului şi înstrăinării noastre. Căci aceasta face păcatul, ne înstrăinează de Dumnezeu Tatăl prin neascultarea noastră, alungă dragostea jertfitoare a Fiului şi ne aduce întuneric, prin lipsa prezenţei Harului Duhului Sfânt. Ne aduce vreun folos, oare, această înstrăinare de Dumnezeu? Cu siguranţă, nu ne aduce niciun folos, ba dimpotrivă, în sufletul nostru se va aşterne frica, deznădejdea, necredinţa şi toate celelate, care despart pe om de Dumnezeu. Să ne vedem starea noastră interioară şi să avem curajul de a ne recunoaşte greşelile. Să fugim de păcatul clevetirii şi al judecăţii celorlalţi şi vom scăpa de Judecata Domnului. Să revenim în sânul familiei ori de câte ori ne înstrăinăm şi să avem puterea de a ierta celor care ne greşesc. Să fim conştienţi că nu reuşim nimic fără Dumnezeu, dar şi faptul că asupra libertăţii noastre intervine Dumnezeu doar dacă noi vrem.
Cu aceste gânduri, închei expunerea de astăzi, dorind ca Biserica, în sânul căreia se adăposteşte familia cea mare a ortodoxiei, să ne ţină uniţi într-un cuget şi gând, acela de a moşteni Împărăţia Cerurilor. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Articolul precedent