Maistrul Poştoacă îşi aminteşte cum îl omagia viitorul preşedinte pe cel mai mare lider chinez, al cărui portret îl ţinea în birou
Maistrul Alexandru Poştoacă, ales de inginerul Nicolae Herţa în colectivul cu care a pornit la drum la Fabrica de Matriţe, s-a numărat printre cei care au avut ocazia să colaboreze cu asiaticii detaşaţi la Câmpulung, în echipe care se schimbau la anumite intervale de timp. Partenerul nostru de dialog, pentru acest episod al serialului dedicat uzinei, a fost implicat în activitatea de verificare a utilajelor puse la dispoziţie de poporul prieten, care s-a „întâmplat” a fi şi cel mai important cumpărător al maşinii fabricate în Muscel. Este adevărat că interlocutorul nostru nu lucra permanent cu chinezii, ci era vorba, mai degrabă, despre o consultare în privinţa anumitor chestiuni tehnice. „Dacă făceam o piesă la presă şi îmi ieşea prost, îi chemam, iar ei reparau ce nu funcţiona sau mă îndrumau cum să procedez şi mă ajutau să înţeleg mecanismul de funcţionare. Nu era prea greu.”, ne-a descris Alexandru Poştoacă momentele în care apela la ajutorul colegilor chinezi.
Inginerul Jiang Zemin avea în biroul său de la Matriţe portretul lui Mao Zedong
Este arhicunoscut faptul că Matriţele au fost opera chinezilor, care au desăvârşit cu migala şi simţul perfecţiunii care îi caracterizează ceea ce muscelenii au construit mai din topor. Asiaticilor li se datorează nu numai dotarea cu aparatura şi uneltele aduse de ei, ci şi finisarea construcţiei, netezind orice imperfecţiune a suprafaţelor şi punând la punct lucrul lăsat neterminat, conform obiceiului românesc. „Construcţia Fabricii de Matriţe, care a început în anul 1974, au făcut-o ai noştri. Chinezii au adus utilajele şi le-au montat ei. Toate utilajele: strunguri, freze, prese, maşini de rectificare, maşini de găurit performante, maşini de copiere. După ce le-au montat, ni le-au dat în primire şi am făcut probe cu ele.”, ne povestea Alexandru Poştoacă, potrivit căruia şederea chinezilor la Câmpulung, pentru perfecţionarea a ceea ce avea să devină mândria lui Naghi, a durat în jurul a trei ani.
Discuţia despre partenerii din China nu avea cum să ocolească cel mai important „detaliu” al sprijinului acordat de aceştia muscelenilor: prezenţa la Câmpulung, pentru câteva luni, a inginerului Jiang Zemin, care, 16 ani mai târziu, avea să devină preşedintele Chinei. Alexandru Poştoacă păstrează câteva amintiri legate de şeful uneia dintre echipele de specialişti chinezi care au lucrat în oraşul nostru, la darea în funcţiune a Fabricii de Matriţe. Câmpulungeanul n-a uitat nici după 37 de ani cum au primit chinezii vestea morţii liderului Mao Zedong, primul preşedinte al Republicii Populare Chineze, decedat în 1976, la vârsta de 82 de ani. Inginerul Jiang Zemin avea în biroul său de la Matriţe un portret al celui mai puternic revoluţionar chinez şi lider al Partidului Comunist Chinez, căruia obişnuia să-i aducă omagii, prin rugăciuni şi incantaţii specifice. În ziua trecerii în nefiinţă a marelui lider – perioadă în care a luat sfârşit teroarea instaurată de acesta în China – asiaticii aflaţi cu serviciul la Câmpulung s-au adunat în încăperea folosită de Zemin şi au păstrat un lung moment de reculegere.
„El (n.r. Jiang Zemin) avea biroul într-o cameră obişnuită şi acolo păstra tabloul lui Mao. În fiecare zi, se uita şi se ruga la el. În momentul în care Mao a murit, echipa de chinezi de la Câmpulung s-a strâns în biroul acesta mic al lui Jiang Zemin şi toţi au început să-l deplângă în felul lor. Noi ne-am împăcat foarte bine cu ei. Îl aveam pe domnul Herţa care le ştia rostul, apoi mai erau băieţii care au fost în China.”, ne povestea Alexandru Poştoacă. În deceniile care au trecut de atunci, pe naratorul nostru l-a încercat o părere de rău că n-a ales China, în locul Germaniei, unde a mers la specializare, înaintea debutului activităţii la Matriţe. Acum, ne povestea amuzat că, în 1978, s-a ferit să meargă în China, auzind că asiaticii consumă carne de şarpe şi alte ciudăţenii, care nu îi sunau deloc bine.
În timpul unei inspecţii, Naghi l-a prins cu utilajele nelustruite
În 1979, Fabrica de Matriţe, nou-nouţă, mirosea a proaspăt, asemenea unei case abia construite. „Mi-era atât de drag de ea! Într-o noapte, pe la zece, apare directorul Naghi, însoţit de directorul Pescaru (n.r. Mihai Pescaru, directorul tehnic). Eu băgasem sculele, matriţele, în hala mare. În ziua aceea, n-am avut timp să le şterg, să le fac frumoase… era praf pe vopsea… când apare Naghi, care a mers prin secţie. „Măi, băiete, ţie îţi place fabrica asta?”, m-a întrebat. „Îmi place foarte mult.”, i-am răspuns. „Mă, precis?”, a insistat el. „Precis, tovarăşul director.” „Auzi, mă, Pescarule, ce minte ăsta!”, a mai zis Naghi, moment în care Alexandru Poştoacă a început să râdă, simţindu-l pe Naghi că este în toane bune. Directorul a atins cu mâna o matriţă şi s-a luat praf, nefiind lustruită, pe motiv că maistrul Poştoacă n-a avut în acea zi timpul necesar acestei operaţiuni. „Pescarule, hai de aici, că ăsta iar ne minte!”, a exclamat Naghi, în timp ce interlocutorul nostru oscila între a continua să zâmbească şi a începe să-şi facă griji, neştiind care este următoarea reacţie a superiorului.
„Tovarăşul director, mâine vor fi „lună”, dar astăzi n-am avut timp, am fost foarte ocupat.”, i-a explicat maistrul Poştoacă. „Hai, Pescarule, că ne „vrăjeşte”!”, a spus Naghi la plecare, părăsind secţia deloc supărat, deşi n-a găsit utilajele sclipind de curăţenie. Erau frecuşuri amicale şi, după cum mărturisea Alexandru Poştoacă, n-a avut niciodată scandaluri serioase cu Victor Naghi.
Pus de director, şi-a dat o penalizare de 10% la salariu, amăgindu-se că Naghi va spune că e prea mare
După ce a fost promovat în funcţia de maistru principal la Atelierul de prelucrări şi execuţie ştanţe şi matriţe, avansare consemnată în biografia sa profesională în anul 1981, Victor Naghi începuse să-l viziteze mai mereu pe Alexandru Poştoacă. „Eram foarte bine verificat. Venea seara, venea ziua. Într-o zi, aflasem că Naghi este în secţie şi ştiam că trebuie să-i dau raportul, cu numărul de maiştri, numărul de muncitori, cine lipseşte şi de ce. Ies repede în faţa lui, îi dau raportul şi-mi spune: „Hai cu mine prin secţie.” Directorul, căruia i se adusese la cunoştinţă că Alexandru Poştoacă munceşte foarte bine, prinsese o simpatie pentru el. „Începe el să strige prin secţie, iar eu o „sfeclisem”, aveam inima cât un purice. „Mă, de ce e apă solubilă aici jos?” „Este apa de răcire a sculei (a frezei, a strungului, etc.). Chinezii au răcirea cu aer.”, i-am răspuns. Atunci, Victor Naghi mi-a spus: „Te duci în birou, îţi faci o hârtie, ştii tu de care” – mi-am dat seama ce mă punea Naghi să fac, foaia de penalizare – “semnezi tu şi mi-o aduci imediat sus, la uzină.”, a fost cerinţa directorului întreprinderii.
„Eu, mai în glumă, mai în serios, am făcut hârtia. Ce-am scris acolo? 10% pe trei luni. Am crezut că el, atunci când va vedea o sancţiune atât de mare, o să spună: „E prea mult, nu se poate.” Am mers cu hârtia la el, la birou, şi-a pus ochelarii şi a început: „Ai scris-o bine, mă.” Mi-a dat pixul lui şi mi-a cerut: „Semnează aici, că ai vrut tu, nu că ţi-am dat-o eu.” Eu mi-am zis în gând: „Ce prost sunt!” Am semnat, făcând o iscălitură mai mare ca a lui, în duşmănie. Mi-a venit copia, că a acceptat-o directorul Naghi, dar niciodată nu mi-a oprit banii.” Naghi nu l-a sancţionat tocmai pentru că Alexandru Poştoacă îşi dăduse singur o pedeapsă prea aspră.
„Erau altfel treburile atunci. Îmi plăcea foarte mult în uzină. Am întâlnit oameni ca lumea, aveam şi prieteni mulţi cu care mă înţelegeam foarte bine. Eram o echipă foarte bună. Mai ales la Matriţerie. Distracţia era distracţie, şpriţurile erau în afara programului de lucru. Stabileam cu o zi înainte că ieşim la un fotbal, luam câteva lăzi de bere pe gârlă, pe la Bughiţa, şi aveai alt chef de muncă.”, ne-a povestit cu nostalgie acele vremuri de demult.
Un subaltern învoit de maistru a fost prins de Miliţie pe când sărea gardul
Dar cea mai intensă experienţă legată de Victor Naghi, care i-a întărit convingerea că, în ciuda durităţii sale, se umaniza în faţa problemelor subalternilor, datează din vremea în care Alexandru Poştoacă era maistru la Sculărie. „Aveam nişte băieţi foarte buni, de-ai lui Zărnescu. Unul dintre ei era rectificator la mine, un băiat foarte bun, la care ţineam enorm. Ce-i dădeam să execute făcea la timp şi la precizie. Nu se punea problema să strice piesa. Broşele, de exemplu, erau foarte scumpe şi, decât să strice o broşă din aceea, mai bine pleca. Băiatul acesta mi-a spus odată: „Meştere, am mama bolnavă, daţi-mi două ore învoire ca să merg la spital cu ea.” A apărut şi soră-sa, Tatiana Maican, care a insistat şi ea: „Bebe, dă-i drumul, fiindcă o avem pe mama bolnavă.” În graba aceea, i-am zis: „Îmbracă-te şi du-te!”, fără să-i mai dau bilet de voie, cum era procedura. Mi-am zis că, dacă e bolnavă rău, să n-am conştiinţa încărcată, că am pierdut timpul, oprindu-l să-i fac bilet de voie, pe care să i-l semnez eu, apoi şeful de secţie. „Hai, du-te!”, i-am zis. Ce-a făcut ăsta?! A sărit gardul uzinei! La gard l-a prins Poliţia! Peste o jumătate de oră, mi-a dat telefon Naghi, ca să mă prezint de îndată la el în birou. Intru în birou, îl salut, îi spun cine sunt, iar el mă întreabă: „Îl ştii pe băiatul ăsta?” „Îl ştiu, tovarăşul director. Îl ştiu foarte bine.”, a recunoscut Alexandru Poştoacă întreaga tărăşenie.
În afară de Victor Naghi, în birou mai erau secretarul de partid, preşedintele de sindicat şi oamenii directorului din conducere. Cu un ton ridicat şi vădit enervat, Naghi a “tunat”: „Cine-ţi permite ţie să învoieşti oamenii în timpul programului?!” „În primul rând, dacă era maică-mea, săream peste toate gardurile uzinei ca să-mi salvez mama! În al doilea rând, eu ştiu că, după legea maistrului, maistrul răspunde de producţie, de calitatea producţiei, de disciplina oamenilor ş.a.m.d. De producţie nu răspunde nici şeful de secţie, nu răspunde nici directorul, eu răspund.” Atunci, Naghi nu mi-a mai zis decât: „Eşti liber.”
A doua zi, secretarul de partid, Gigel Stoica, a venit la Alexandru Poştoacă şi i-a spus-o verde în faţă: „Tu ştii că eşti în pericol să te dau afară din partid?” „Asta e – s-a resemnat maistrul Poştoacă – eu asta ştiu din lege şi i-am arătat cartea.” Secretarul a organizat Adunarea Generală de partid, în timpul căreia n-a votat niciun membru pentru eliminarea lui Alexandru Poştoacă din rândurile organizaţiei. „Toţi au fost de acord că am făcut o treabă bună. Eu am ştiut atunci că am rămas în inima lui. (n.r. Victor Naghi) Era un om dur, dar, dacă îi răspundeai cu convingere şi vedea că ai dreptate, erai al lui. Dacă începeai cu „pisicuţa”, te tuflea de nu te vedeai.”, este una dintre istorisirile legate de Naghi, păstrate în amintire.