Răbdarea în încercări şi ispite!

Dragii mei!
Cu puţine zile în urmă, Biserica a prăznuit pe Sfântul Iov, drept al Vechiului Testament şi omul cel mult răbdător, exemplu de iubire şi răbdare, până în zilele noastre şi cât va fi lumea. M-am gândit că ar fi bine să amintesc câte ceva despre această virtute, care este mama înţelepciunii după cuvântul Scripturii: „răbdaţi spre înţelepţirea voastră”,  pentru că prin ea omul ajunge degrabă la Dumnezeu şi cel care o are înţelege cu adevărat scopul vieţii creştine care este dobândirea Duhului Sfânt, aşa cum frumos afirma unul dintre cei mai mari Sfinţi ai ortodoxiei, Sfântul Serafim de Sarov. Pentru a nu ştirbi din frumuseţea acestei virtuţi, m-am gândit să reamintesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ale cărui cuvinte sunt mai autentice şi actuale ca oricând: „Între noi sunt oameni, care, când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau de ficat, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci, o, omule? Huleşti tu pe Dumnezeu Binefăcătorul tău, Mântuitorul tău, Apărătorul şi Îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă, oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare, prin hulire, faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! Tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic. Dar, poate, tu nu poţi tăcea de durere. Iată, eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Însă, în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui… Pentru cei drepţi, răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea îi este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale. Cât de multe neplăceri nu întâmpinăm noi în toate zilele, şi ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva supărat şi nerăbdător, ci a proslăvi, a lăuda şi a cinsti pe cel ce îngăduie a veni asupra noastră astfel de ispite? Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi?…  De aceea, iubiţilor, să nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la hulirile cele fără de judecată, ca şi la toate răutăţile… Deci, când tu, o, omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloşie, adu-ţi aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, şi de sfântul său trup cel plin de răni. Dar, poate, vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conştiinţă, că Dumnezeu Însuşi a pus asupra lui aceste suferinţe, însă, într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul ÎL cinstea, se părea că se luptă contra lui. Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi, a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată, tu, atunci, vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Însuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, şi ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut. Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie, oare, să-ţi mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simţurile cele fireşti ale unui tată? Aşa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur, nimeni! Deci, când tu pierzi un fiu sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, şi te vei întoarce mângâiat. Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Iov, însă, nu numai că nu avea niciun mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi. El însuşi se tânguieşte de aceasta şi zice: „Voi vă ridicaţi asupra mea”, şi îi numeşte nemilostivi în cuvintele: „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine şi casnicii mei au vorbit împotriva mea; alţii m-au batjocorit, şi eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9)… De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri, nu mai avem nicio dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare. Să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi, asemenea lui Iov, să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor!” (din „Predici la duminici şi sărbători“ Sfântul Ioan Gură de Aur). Iată, dragii mei, care este rostul răbdării noastre, şi cum trebuie să ne prezentăm în faţa tuturor necazurilor şi relelor pe care Domnul le îngăduie să vină peste noi. Vă îndemn să citiţi cu luare aminte Cartea lui Iov din Vechiul Testament, pentru a înţelege mai bine cele scrise. Sper să vă folosiţi de acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, dorindu-vă până data viitoare să fiţi sănătoşi, voioşi şi răbdători!
Părintele Serafim Caiea,
Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung