11.6 C
Campulung Muscel
24/05/2024

La două luni după Revoluţie, ARO n-a mai fost acceptat în URSS, la teste de frig în Siberia

Inginerul Dionisie Mihai
Revoluţia din Decembrie 1989 a năruit intenţia Uzinei ARO de a efectua nişte probe în Siberia, pentru a urmări comportarea autoturismului la temperaturile extrem de joase din această parte a URSS-ului. O echipă formată din doi ingineri, Dionisie Mihai şi Vasile Tarbă, a pornit la drum, însă n-a mai ajuns la destinaţie, căci, la Moscova, muscelenii au fost anunţaţi de reprezentanţii firmei din Siberia că se contramandează sesiunea de teste, pentru care au fost chemaţi. Astfel, pe fondul suspiciunii produse de mişcările politice şi sociale din România, care se rupea de comunism, a „picat” etapa premergătoare încheierii unui contract. Deplasarea delegaţilor întreprinderii a fost iniţiată într-un moment total nepotrivit, la exact două luni de la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.

“Te trimitem la ruşi!”

În perioada adaptărilor de motoare Ford pe autoturismele ARO – operaţiune în care se specializase inginerul Dionisie Mihai – a existat intenţia, nematerializată, însă, ca proiectantul să fie trimis în America. Interlocutorul nostru figura pe listă, ca să fie făcut membru de partid, o condiţie esenţială pentru a putea pleca în străinătate. Prin urmare, în 1987, cu doi ani înainte de Revoluţie, în timpul mandatului de director al lui Ioan Giuvelcă, a intrat în rândurile Partidului Comunist Român. N-a fost să fie, căci alţii au avut norocul să zboare peste Ocean, în State. Totuşi, în cariera profesională a inginerului Mihai a existat o deplasare în străinătate, nu în Vest, aşa cum a sperat, ci în Est, tocmai în URSS. Iată cum s-a ivit această oportunitate pentru specialistul Uzinei ARO, la două luni distanţă de Revoluţia din Decembrie 1989, când neîncrederea produsă ruşilor de schimbările din ţara noastră au dat peste cap scopul călătoriei în marea putere de la Răsărit.  
„La Revoluţie, eram pe coaste, ca să apărăm Uzina şi ca să nu vină teroriştii să otrăvească fântânile (n.r. starea de spirit obsedantă a acelor zile de decembrie ’89). Mă trezesc că sunt luat de la gărzi – după ce-au discutat şefii mei cu conducerea Uzinei – şi mi se spune: „Te trimitem la ruşi. Te duci la ruşi şi pregăteşti maşina pentru probe de frig în Siberia.” Am pregătit un ARO 24 cu motor de Braşov (D127), împreună cu un coleg de la Prototip – Încercări. Până la Revoluţie, noi am exportat maşini ARO 24, cu precădere, dar şi ARO 10, în Rusia, în Ţările Baltice şi în Moldova.”, ne-a povestit inginerul Mihai cum s-a trezit anunţat că trebuie să facă un drum atât de lung, tocmai până la Moscova, deci, 1.800 de kilometri, şi de acolo, încă 8.500 de kilometri, până în Siberia, unde trebuia să ajungă cu maşina, pentru teste.        
Înainte de decembrie ’89, au venit câţiva ruşi la Uzină şi au discutat cu conducerea, punându-se de acord asupra unui viitor contract pentru automobile ARO. Ca muscelenii să vadă cum se comportă vehiculul la temperaturile foarte joase din ţările Uniunii Sovietice – cauciucuri, mase plastice, încălzirea, pornirea – au trimis, pentru probe, un autoturism ARO 24. Până în Ţările Baltice – destinaţia finală a călătoriei – maşina a fost şofată, pe rând, de inginerii Dionisie Mihai şi Vasile Tarbă.

În Moldova era arborat tricolorul şi se cânta la radio “Deşteaptă-te, române!”

Pe 27 februarie 1990, cei doi angajaţi ai Uzinei au luat calea URSS-ului, cu direcţia Moscova. „Am intrat pe la Albiţa… prima dată când treci fontiera. Am obţinut paşaport, ne-au dat CEC-uri în ruble, ca să ne desfăşurăm activitatea timp de o lună. Când am intrat în Republica Moldova, ne-au întrebat dacă avem arme şi alte lucruri din acestea. Le-am explicat că mergem la Moscova.”, a început relatarea inginerului Mihai despre primele momente ale experienţei trăite pe pământ românesc, aflat sub dominaţia rusă.     
La Chişinău, încercând să afle de la trecători unde se află hotelul la care urmau să tragă, în cele câteva zile de repaos, muscelenii primeau de la moldovenii încotoşmănaţi de iarnă grea nişte răspunsuri în ruseşte. Le răspundeau scurt şi temători că nu vorbesc româneşte, după care le întorceau spatele. Într-un sfârşit, au găsit hotelul căutat. „Ştiţi cum ne-au primit? “Fraţii noştri” în sus şi “fraţii noştri” în jos! Pe mine, ca român, m-a mişcat. În cameră era un difuzor şi, la ora 6.00 dimineaţa, se cânta „Deşteaptă-te, române!”, iar în centru, la toate instituţiile mari, era arborat tricolorul. În spate, unde aveam maşina, era un rus care păzea parcarea. Am observat că în toate punctele-cheie erau amplasaţi ruşi. Iar la oamenii de rând auzeam: „Vrem să scăpăm de ăştia!”, a continuat povestirea lui Dionisie Mihai. 
După trei zile petrecute la Chişinău, au pornit la drum. Au intrat în Ucraina, îndreptându-se spre Kiev. La un moment dat, muscelenii au tras pe dreapta, ca să mănânce ceva, când pe lângă ei a trecut o Lada de culoarea muştarului, în viteză, spre Chişinău. La vederea ARO-ului, a întors şi angajaţii Uzinei s-au trezit în spate cu „străinii”. La fel ca în Moldova, şi aceştia i-au luat pe musceleni tot cu expresia „fraţii noştri”, pe care i-au cadorisit cu un bidon de cinci litri cu vin. Moldovenii i-au învăţat cum să se descurce cu banii şi i-au invitat pe la ei, la întoarcere.
Seara au ajuns la Kiev şi au tras la un hotel, unde au dat peste un român aflat în excursie. În holul hotelului, se petrecea cu muzică şi dans, căci a doua zi era Mărţişorul. A intrat la dans şi inginerul Mihai, care a avut ca parteneră o rusoaică din Urali. A doua zi, şi-au reluat călătoria. Au trecut pe lângă Cernobâl şi şi-au amintit oroarea care a zguduit întreaga lume. Seara târziu, ajunşi la destinaţie, s-au aflat într-un alt impas: nu ştiau unde este Ambasada României. Ajutaţi de agenţii de circulaţie ruşi, care le-au schiţat traseul, şi-au dat seama că sunt foarte aproape de ceea ce căutau. Când au „ochit” clădirea construită în stilul arhitectural românesc, au realizat că se află în faţa Ambasadei. Era păzită de Securitatea rusească, ai cărei angajaţi i-au lăsat pe cei doi veniţi cu treburi să treacă. Timp de zece zile, au stat la Moscova. Din păcate, călătoria, atât de lungă şi extenuantă, nu şi-a atins scopul iniţial, întrucât angajaţii Uzinei ARO n-au fost băgaţi în seamă de firma la care trebuia să ajungă.

Primii români sosiţi la Ambasada din Moscova, după Revoluţia din ’89

În acele timpuri, URSS intrase într-un frecuş politic. „Din câte am înţeles, am fost primii români sosiţi la Ambasadă, după Revoluţie.”, ne spunea inginerul Mihai. După câteva zile, au mers la Agenţia Economică şi au discutat cu conducerea instituţiei, care a luat legătura cu firma spre care trebuia să se îndrepte ai noştri. Din păcate, ruşii au fost foarte categorici, refuzând contactul cu delegaţii Uzinei ARO. 
Cât s-au aflat pe pământ rusesc, muscelenii au simţit cu vârf şi îndesat teama şi bănuiala românilor şi moldovenilor întâlniţi acolo. Ca un exemplu: pe când colegul naratorului nostru a fost nevoit să meargă, într-o duminică, la Aeroportul Vnukovo, să-l ia pe fiul secretarei de la Ambasadă, rămas singur, Dionisie Mihai a intrat într-o discuţie cu un angajat pe nume Aldea. Cel de la Ambasadă i-a spus: „Domnul Mihai, să ştiţi că vin vremuri urâte şi pe la ei.” Prea multe n-a aflat, pentru că angajatul Ambasadei a preferat să plece decât să continue dialogul. Iar musceleanul se bucura că are şi el cu cine să schimbe două vorbe.
Ai noştri au profitat de timpul petrecut în Moscova, ca să-i viziteze frumuseţile şi atracţiile turistice. Pe când se plimba cu colegul Sile, s-a trezit că este bătut pe umăr. „Când întorc capul, o doamnă ne-a întrebat ce este cu noi pe acolo. I-am spus că suntem din Câmpulung Muscel, de la ARO şi că am venit cu o maşină pentru o firmă de la Moscova. „Aveţi grijă de voi!”, ne-a spus şi s-a depărtat repede. Vorbea bine româneşte.”, şi-a amintit inginerul Mihai. 
Ce a remarcat inginerul şi i-a plăcut foarte mult a fost circulaţia ordonată. „La cinci sau şapte metri, erai pe axul drumului şi trebuia să ajungi la trotuar. În 50-70 de metri ajungeai, fiindcă semnalizai dreapta, iar ceilalţi încetineau viteza şi te lăsau.”, a adăugat acesta. De vreo trei ori, muscelenii au fost nevoiţi să facă drumul dus-întors la Aeroportul de Vest al URSS-ului, pentru a-l lua pe fiul angajatei de la Ambasadă. De la marginea Moscovei, până la aeroport, erau vreo 60 de kilometri. Era nins şi pe câmpuri se zăreau nişte profiluri imense, din oţel, încrucişate, montate din loc în loc, în zig-zag, care serviseră cândva drept baraje împotriva înaintării tancurilor nemţeşti, care voiau să atace Moscova.

În loc de probe în Siberia, au făcut teste la Riga-Letonia

Probele de frig în Siberia n-au mai avut loc. Cei de la Agenţia Economică le-au spus angajaţilor de la ARO că trebuie să ajungă la Krasnoyarsk. „Ne-au arătat pe hartă localitatea aflată la 8.500 de kilometri de Moscova, spre Răsărit, în Siberia, deasupra Meridianului simetric al Indiei. Dacă ne primea firma respectivă, ne duceam pe roţi, fiindcă aveau o autostradă ca lumea. N-am ajuns acolo, dar ca să se epuizeze, cel puţin, o lună, am mers în Ţările Baltice.”, ne mai spunea inginerul Mihai, care, împreună cu Sile Tarbă, a pornit de la Moscova spre Leningrad. „În centru ne-am încurcat la circulaţie şi ne-am oprit pe axul drumului. Norocul nostru a fost că în spate venea o coloană imensă de tehnică militară. Nişte ofiţeri ruşi cumsecade ne-au întrebat încotro ne îndreptăm şi le-am spus atât: Aeroport Vnukovo. S-au dus pe partea cealaltă, au oprit circulaţia, iar noi am întors şi ne-am continuat drumul.”
Noaptea, au intrat în Leningrad, iar, de aici, au pornit spre Vest, spre Estonia, unde au ajuns dimineaţa. Muscelenii au mers aproape 45 de minute cu răsăritul soarelui în spate, spre mirarea lor, că nu se face odată ziuă. Din Estonia au luat calea Letoniei, cu destinaţia Riga. Mergând pe marginea Mării Baltice, au remarcat înşirate, aşa cum sunt şi la noi, aliniate, staţiunile. Din întâmplare, Dionisie Mihai a zărit un ARO parcat lângă un bloc. Uzina avea doi reprezentanţi la Riga, cu care nou-sosiţii luaseră legătura pe când se aflau la Ambasada României în Moscova şi-i anunţaseră să-i aştepte. Astfel, s-au întâlnit. La Riga, inginerii Mihai şi Tarbă au rămas 14 zile, timp în care au mers pe teren, la comercianţii de ARO importate din România, ca să constate cum se comportă. La Riga era firma importatoare de autoturisme fabricate la Câmpulung, cu ai cărei reprezentanţi muscelenii au derulat nişte teste, ca deplasarea lor să aibă, totuşi, o eficienţă.

Rusia, o civilizaţie care i-a lăsat uluiţi, acum 22 de ani

La capătul celor două săptămâni petrecute în Letonia, cei doi s-au întors în ţară. ARO-ul şofat de aceştia a parcurs aproape 10.000 de kilometri, pe durata cărora maşina s-a comportat excelent, ca să-l cităm pe Dionisie Mihai. Traseul a fost străbătut iarna. „În tot acest timp, n-am găsit niciun nămete şi n-am văzut niciun utilaj, ca să dea zăpada la o parte. Şi mergeam dintr-o localitate în alta peste o sută de kilometri. Erau pădurile acelea mici, siberiene şi, din 50, în 50 de kilometri, erau parcări, cu cabine de telefon, fără a fi distruse.”, ne-a descris acesta partea plăcută a călătoriei şi nivelul de civilizaţie la care se aflau ruşii în urmă cu 22 de ani. „La întoarcerea în ţară, pe drumul de la Riga, la toate intersecţiile mari, la nodurile de cale ferată, cu autostrăzi, era tehnică militară. Ne gândeam că vor trage după noi, când vedeau automobilul românesc.”
În Moldova au făcut o escală de două-trei zile. „Când am trecut Nistrul, la Dubăsari, am oprit, pentru a cere nişte informaţii, lângă un Post de Poliţie, unde un căpitan ne-a întrebat: „Ce e cu voi pe aici?” Noi i-am explicat că venim din Ţările Baltice şi că ne îndreptăm spre casă. Cât timp am trecut câmpurile, parcă se schimbase culoarea pământului. Erau mai negre ca ale noastre, cum sunt cele din Muscel ori Bărăgan. „Măi, Sile, tu vezi până unde este Ţara Românească?” În Chişinău, am luat flori şi le-am depus în parc, la statuia lui Ştefan cel Mare.”, şi-a încheiat povestirea inginerul Dionisie Mihai, cu un moment sensibil pentru români în acele timpuri, care, de două luni, respirau aerul libertăţii. 
La numai 16 ani distanţă, ARO sfârşea într-un faliment urât, care a făcut să devină istorie cincizeci de ani de construcţie de automobile pe pământ muscelean.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!