1.Despre viaţa creştină
Avem nevoie de un botez care să aibă ca efect limpezirea vederii noastre. Avem, în chip deznădăjduit, nevoie de văzători care pot să vadă prin ceaţă, conducători creştini cu viziuni profetice. Dacă ei nu vin curând, mâine va fi prea târziu pentru această generaţie. Iar dacă vin, noi îi vom răstigni, fără îndoială, pe câţiva dintre ei, în numele ortodoxiei noastre lumeşti. Între cărturarul care a citit şi proorocul care a văzut este o distanţă ca de la cer la pământ. Noi suntem azi năpădiţi de cărturari ortodocşi, dar proorocii unde sunt? Glasul puternic al cărturarului răsună aspru în toate mediile evanghelice, dar Biserica aşteaptă glasul gingaş al Sfântului, care a străpuns perdeaua şi a privit îndelung, cu ochiul lăuntric, la minunea care este Dumnezeu. Dacă, în a doua jumătate a acestui secol, Biserica trebuie să-şi vindece rănile pe care le-a suferit în prima jumătate, atunci trebuie să se ivească un nou tip de predicator. Cel convenţional, cârmuitorul de tipul „fruntaş al sinagogii”, nu este de ajuns. De asemenea, nici tipul preoţesc de om care-şi împlineşte datoriile, îşi încasează remuneraţia şi nu pune întrebări, şi nici tipul de pastor care vorbeşte mieros şi care ştie să facă religia creştină acceptabilă tuturor. Toţi aceştia au fost încercaţi şi găsiţi uşori. Un alt soi de conducător religios trebuie să se ivească dintre noi. El trebuie să fie de tipul vechiului prooroc: un om care vede vedeniile lui Dumnezeu şi aude glasul Celui ce şade pe Scaunul de Domnie al universului. Dacă nu avem intenţia de a îndrepta, nici nu-i nevoie să ne mai rugăm. A cerşi ca un şuvoi de binecuvântări să se reverse asupra unei Biserici apostate şi neascultătoare înseamnă pierdere de timp şi efort zadarnic.
Trebuie să ne întoarcem la creştinismul Noului Testament, nu în crez numai, ci, de asemenea, şi în felul desăvârşit de viaţă. Despărţire de păcat şi de lume, ascultare, smerenie, simplitate, seriozitate, stăpânire de sine, modestie, purtatul crucii, toate acestea trebuie să fie făcute din nou parte esenţială din noţiunea de viaţă creştină totală şi împlinite în conduita zilnică. Trebuie să curăţăm templul de negustorii ambulanţi şi de zarafi şi să venim, pe deplin, încă o dată, sub autoritatea Domnului nostru înviat. Aţi băgat de seamă cât de multă rugăciune pentru reînsufleţim a avut loc în ultima vreme şi cât de puţină reînsufleţim a rezultat? Eu cred că situaţia noastră dificilă rezidă în aceea că am încercat să substituim ascultarea cu rugăciunea; or, lucrul acesta, pur şi simplu, nu va folosi. A te ruga pentru reînsufleţim, în vreme ce ignori şi dispreţuieşti, realmente, porunca lămurită enunţată în Scripturi, înseamnă a irosi o mulţime de cuvinte şi a nu dobândi nimic prin această osteneală.
Rugăciunea va deveni puternică atunci când vom înceta s-o folosim ca un înlocuitor al ascultării.
Marea nevoie a persoanelor înfometate spiritualiceşte în momentul de faţă este dublă: întâi să cunoască Scripturile, fără de care nici un adevăr mântuitor nu va fi acordat de Domnul nostru; apoi, să fie luminate de Duhul, fără de Care Scripturile nu pot să fie înţelese. Mesajul „Hristos în voi, nădejdea slavei” trebuie să fie restatornicit în Biserică. Trebuie să arătăm unei generaţii noi de creştini viguroşi, aproape frenetici, că puterea se află în centrul vieţii. Păcatele izvorâte din fire (caracter) sunt la fel de dăunătoare cauzei creştine, ca şi actele mai vădite ale răutăţii. Să întocmim o listă a câtorva dintre ele: susceptibilitatea, nervozitatea, mojicia, critica distructivă, vorbirea de rău, irascibilitatea, ţâfna, resentimentul, cruzimea, atitudini lipsite de dragoste şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Multe persoane care doriseră fierbinte, în taină, să-L găsească pe Domnul Isus Hristos, au fost dezamăgite şi bulversate prin manifestarea unor urâte fisuri de caracter în însăşi viaţa acelor persoane care doreau să le câştige pentru Evanghelie. Sfinţii nesfinţi sunt tragedia creştinătăţii. Mă tem că noi, creştinii moderni, suntem lungi la vorbă şi deficitari în conduită. Folosim limbajul puterii, în timp ce faptele noastre sunt faptele slăbiciunii. Optăm pentru vorbe, fiindcă faptele sunt prea costisitoare. E mai uşor să te rogi: „Doamne, ajută-mi să-mi port crucea zilnic” decât să ridici crucea şi s-o porţi; dar, deoarece simpla cerere după ajutor pentru a face lucruri pe care, în realitate, nu avem intenţia să le facem ne asigură o oarecare măsură de tihnă religioasă, noi ajungem să ne mulţumim cu repetarea cuvintelor.
În Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie recunoscute şi evitate două extreme, şi anume: o inimă rea şi un cap fierbinte. Ambele sunt la fel de primejdioase. S-ar putea spune, pe bună dreptate, că nu poate fi niciodată prea mult foc, dacă acesta este focul autentic al lui Dumnezeu; şi se poate spune, cu aceeaşi convingere, că nu poate fi vorba de prea multă judecată rece în probleme religioase, dacă judecata aceasta este sfinţită de Duhul. Istoria trezirilor în Biserică a demonstrat, cât de vătămătoare pot să fie capetele fierbinţi. Printre darurile Duhului, abia dacă este vreunul de o mai mare utilitate ea acela al discernământului. Acest dar ar trebui să fie foarte preţuit şi căutat cu sinceritate, el fiind aproape indispensabil în aceste vremuri atât de critice. Acest dar ne va face capabili să distingem între pleavă şi grâu şi să despărţim manifestările firii pământeşti de lucrările Duhului. Sudoarea omului nu poate adăuga nimic la lucrarea Duhului, îndeosebi când ea este sudoarea nervilor. Focul cel mai fierbinte al lui Dumnezeu este caracterizat printr-o răceală moderată când atinge intelectul omului răscumpărat. El face inima să dogorească, dar lasă judecata cu desăvârşire calmă. Trăim zile de mare zarvă religioasă. Îngăduiţi dragostei să ardă cu o înflăcărare crescândă, dar lăsaţi ca orice act să fie încercat de înţelepciunea liniştită.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424