„Marama este răbdarea femeilor care au țesut-o, este credința cu care a fost purtată, este iubirea cu care a fost păstrată și speranța că cineva cândva îi va înțelege povestea.” Aceste minunate cuvinte ale teologului Nicolae Steinhardt au fost așezate de o musceleancă prin adopție, născută la Suceava, crescută la Iași și căsătorită la Jugur. Elena Anghel, o țesătoare de marame cum alta nu mai găsești în Argeș, a ajuns să stăpânească ireproșabil capriciosul fir de borangic, atât de fragil, încât se frânge pe negândite. Confecționatul acestei piese vestimentare prețioase, pe care, în tradiția românească, o lucra femeia scutită de muncile gospodăriei, care îi aspreau mâinile, a constituit un examen al răbdării, al dibăciei și al meticulozității promovat de mult de această măiastră înțelegătoare a delicateții firului de borangic, pe care o aducem în atenția dumneavoastră.
- Fată de oraș, crescută în „inima Moldovei”, și-a urmat soțul la Jugur
„Bijuteria” de meșter popular pe care Mariana Claudia Filipescu a așezat-o în „Medalionul artistic”, o colecție de interviuri-document, realizată pentru Centrul Cultural Pitești, se numește Elena Anghel, singura țesătoare de marame din Argeș. Norocul Muscelului este că, de 36 de ani, Elena a prins rădăcini la Jugur, unde a deprins cel mai pretențios meșteșug, care necesită o îndemânare și o migală impecabile. Nevoia de a completa un costum popular, căruia îi lipsea marama, cu acest accesoriu care îl desăvârșește – pentru o șezătoare în satul Leicești, comuna Coșești -, i-a purtat pașii Marianei Claudia Filipescu spre Poienarii de Muscel. Din om în om, realizatoarea de emisiuni culturale a ajuns acasă la Elena Anghel, de la care a achiziționat o maramă.
Înainte de a relata despre îndemânarea acestei doamne ale cărei mâini fermecate au deprins gingășia firului de borangic, se cuvine a o prezenta pe Elena Anghel, folosindu-ne de amănuntele furnizate în timpul interviului de poveste oferit unei alte artiste a Muscelului.
Născută în județul Suceava și crescută, de la vârsta de trei ani, la Iași, unde a copilărit și a urmat studiile, Elena și-a clădit o viață în Muscel, prin căsătorie. În anul 1990, vedea, pentru întâia oară, locurile natale ale viitorului partener de viață. „Cred că Dumnezeu trimite oamenii potriviți acolo unde este nevoie de ei. Soțul meu a venit la Iași, m-a cunoscut acolo și, când m-a cerut de soție, mi-a spus că el nu o să vină în acea zonă a țării, pentru că este legat de locurile natale, și acolo o să locuim împreună, dacă accept să-i fiu soție. Eu nu știam unde se află satul Jugur, comuna Poienarii de Muscel, și mi-a spus că este aproape de Pitești. Atunci, n-am zis „da”. Acasă, am întins harta României pe masă. El îmi povestise că vine acasă prin București. Am pus degetul în dreptul Iașiului și am căutat pe hartă unde era scris Jugur. M-am plimbat cu degetul pe hartă de la Iași, prin București, până am ajuns la Jugur. Probabil că am rămas foarte impresionată, căci unul din frații mei m-a întrebat: ”Ce ai de ce ești așa palidă, ce s-a întâmplat?” Soțul, împreună cu părinții lui, a venit și m-a luat, ca să văd Jugurul. Am sosit la începutul lui mai. Erau pomii înfloriți, era verde crud pe jos, era păpădia înflorită, erau casele gătite după Paști… Parcă îmi făceau o întâmpinare! Foarte plăcut impresionată am rămas de relief… plăcuți mi s-au părut și oamenii.”, a povestit Elena Anghel începuturile sale muscelene.
- Soacra i-a dăruit costumul popular de mireasă, iar nașa, marama
La nuntă s-au respectat toate tradițiile din Muscel, noi pentru tânăra mireasă. De fapt, cam totul era nou pentru Elena: oamenii, obiceiurile, bucătăria, îndeletnicirile casnice, ea venind de la oraș. „Am venit la muncă de țară, într-o gospodărie foarte bine închegată, cu oameni harnici, credincioși și păstrători de tradiții. Niște oameni deosebiți, care mi-au fost ca părinți, nu ca socri.”, s-a declarat norocoasă din acest punct de vedere Elena Anghel.
Potrivit tradițiilor din Muscel, după ce se lua darul la nuntă, mireasa era dusă într-o cameră separată, îmbrăcată în costum tradițional de Muscel și legată pe cap cu o basma „de nevastă”. Era pusă apoi legătoarea și pe legătoare era așezată marama. „În acest fel, se făcea trecerea de la domnișoară la femeia căsătorită. Se făcea încă o horă, căci intra în rândul nevestelor.” Costumul i-a fost dăruit Elenei de soacră, iar marama, de nașă. „Așa era tradiția, ca nașa să împodobească mireasa cu marama.”, a precizat aceasta.
Marama și costumul au fost păstrate cu sfințenie în cei 36 de ani trecuți de la căsătorie. „Am un mare respect pentru nașa și pentru felul frumos în care, întotdeauna, m-a iubit, m-a îndrumat și m-a susținut.”, a mărturisit Elena Anghel.
Celălalt costum, care are o semnificație aparte, este cel purtat în momentul în care a devenit mamă. A fost cusut de o femeie din sat, care nu mai trăiește. „La trei ani după ce m-am căsătorit, am devenit mămică. Fota este lucrată după modelul costumului. Un căpețel din ie a fost dus la o femeie care lucra fote, ca să preia modelul și să-l termine în cele șase săptămâni până ieșeam la biserică. Tânăra mămică ieșea în costumul național la biserică, cu copilul, ca să-l împărtășească și să fie botezat. Sunt două costume foarte valoroase pentru mine.”, a continuat Elena Anghel, referindu-se la portul de mireasă și la cel de proaspătă mamă.
- Începutul în ale țesutului a fost cu preșuri și prosoape
Fiind crescută mai mult în casă, până la măritiș, Elenei i-a plăcut lucrul de mână: cusut cu mâna și cu mașina, tricotat, croșetat. „Când am venit în Muscel, nevestele tinere plecau cu lucrul de la una la cealaltă, în răgazul dintre treburi. Aici este o tradiție ca femeile să facă din muncă un lucru frumos, să nu li se pară o greutate. Este o normalitate, precum credința și mersul la biserică. Fetele mai tinere se îndeletniceau cu lucrul de mână, femeile mai în vârstă țeseau. Îmi plăcea când le vedeam, aveau o atitudine mai regală, fiind și foarte dedicate și atente la ceea ce făceau, plus că și povesteau frumos.”, relata Elena Anghel cum s-a înfiripat atracția pentru țesut.
Acasă, în familie, povestea cele văzute, cum se țeseau fote, preșuri, macaturi. Într-o zi, și-a întrebat soacra: „Oare, ce-ar fi dacă am pune și noi un război de țesut, să țes și eu?” Soacra… un pic reticentă: „Eu știu, mamă?! E niște urzeală rămasă, doar depănată, de la mămica mea”… câți ani o fi avut. ”Sunt și niște gheme de corcoațe din acelea tăiate.” Erau pregătite, căci atunci țeseau printre picături. „Hai să le punem!” Era o femeie în sat care urzea pentru tot satul. Depănam urzeala pe niște mosoare, le legam într-o pânză și mergeam cu legăturica la femeie. După aceea, era altă femeie care dădea prin ițe și prin spată. Năvădea. A venit altă femeie și o ajutam. Am văzut cum se dă prin ițe, am văzut cum se dă prin spată și le-am făcut repede. Foarte repede. Am început cu preșurile în două ițe, cârpa… plinuță, urzeala… plinuță. Au ieșit foarte bine. Nu le-am folosit, pentru că nu ne erau necesare.”, a povestit Elena Anghel cum a prins lucrul la război.
„În acest fel, am văzut, dacă se rupe un fir, care este locul lui. Pe unde trebuie să treacă? Că dacă trece peste alte fire, nu e bine. Se rup, se încurcă și nu iese țesătura bine, iese cu defect. Le-am terminat și, până să scoatem războiul din casă și să facem ordine după el, i-am spus soacrei mele că mi-ar plăcea să mai lucrez. Ceva mai serios. Avea niște bumbac alb pentru prosoape. Dumneaei știa rostul. A ales spata care trebuia, a numărat cât și cum trebuie și am făcut legăturica cu mosoare și m-am dus la doamna care le urzea. Mi-a urzit femeia, le-a pus pe sulul războiului, a venit altă femeie, pe care am ajutat-o să dea prin ițe și prin spată și, bucuroasă, am cerut de pe la vecine modele, ca să fac. Am țesut…, se mai rupea câte un fir, câte două…” și, după ce încheia treburile casei, seara, țesea. „Într-o săptămână, prosopul era gata. Într-o seară, era mijlocul și, în câte o seară, erau marginile.” Un prosop confecționat inițial pentru coșul de biserică, pus apoi – ca să nu se uzeze – la icoana Sfântului Nicolae, la biserica din satul Jugur, a avut ca inspirație bentița unei pălăriuțe de copil.
Într-o iarnă, îndemnată de soacră, a țesut fote
După ce a învățat, în primii doi ani ai căsătoriei, să țeasă și prosoape, a rămas însărcinată. În primii ani de viață ai copilului, n-a mai țesut. „Când a împlinit trei ani – trei ani și jumătate, tot trebuia să stau în casă cu el în sezonul rece. Și am vorbit cu soacra mea să mai punem un război, căci mai eram un timp pe care voiam să-l folosesc. Astfel, am țesut mai multe modele de macaturi. Macaturi mai dificile, în patru ițe, numai pentru plăcerea de a țese. Atunci când aveam războiul pus, veneau la mine, în vizită, doamnele cu lucrul. Mai mulți ani, am făcut mai multe feluri de macaturi. Soacra mea a purtat costumul tradițional toată viața dumneaei. Nu a îmbrăcat rochii. Așa era și a avut un drag și un respect. Și eu am avut un respect deosebit pentru dumneaei, pentru că m-a învățat cum se îmbracă un costum, cum se poartă, iar respectul pe care trebuie să-l acorzi costumului este un „pașaport”. Întrebând-o ce să mai facem la războiul de țesut, mi-a propus să-i țes niște fote. Am fost foarte bucuroasă că a avut încredere. „Eu le fac, dar nu știu cum o să iasă. O să le purtați?”, am zis mirată. „O să iasă și am să le port cu drag.” Am pus război în patru ițe. Tot așa, același mers cu legăturica la doamna cu urzitul, apoi a venit o femeie de a dat prin ițe și prin spată, dar deja învățasem puțin. Alegeam împreună nuanțele de mătase, alegeam împreună și modelul.”, povestea Elena Anghel cum a trecut la etapa următoare, susținută de soacră: fotele. Pe lângă firul de mătase strecura și fir strălucitor, deși erau de purtare în fiecare zi.
- Țesutul maramelor, un test, dar și o chemare care a împlinit-o
După lucrul fotelor, întrucât copilul crescuse, timp de 15 ani, Elena Anghel și-a luat serviciu la Câmpulung, la o firmă de croitorie.
„Întrucât socrii mei au mai îmbătrânit, iar treburile casei parcă erau mai multe, am hotărât să rămân o vreme acasă, dar m-am gândit că trebuie să mai fac ceva pe lângă aceste sarcini. Ce aș putea să mai fac? M-am dus la Marama Musceleană, unde este președintă doamna Mihăilă, și am rugat-o să-mi dea ceva de lucru pentru acasă. Mă gândeam că femeile coseau iișoare mai mici, mai mari. Pot să plec și cu lucrul și, seara, dimineața, când am un răgaz mărunt de timp, lucrez acolo. Doamna președintă, în momentul respectiv, mi-a spus: „Nu, nu avem nevoie, căci avem femei care lucrează acasă. Dar am avea nevoie de cineva care să țeasă marame, dar nu știi dumneata.” „Ba da, știu, știu rostul țesutului.” „Știi să țeși marame?” Nu marama în sine, dar, dacă este făcută la război, eu cunosc tehnica țesutului, rostul țesutului și sunt convinsă că o să pot să fac și marame.” A fost neîncrezătoare. Mi-a dat un scul de borangic, mi-a spus să-l depăn, dar a zis că poate ar fi bine să iau ceva din bumbac, ca să exersez un pic. „Nu iau din bumbac, iau borangicul. Dacă tot mi l-ați dat, iau borangicul.” Și am plecat acasă, bucuroasă, să depăn borangicul. A fost testul. Era atât de delicat… în zece metri cred că se rupea de trei ori. Și de ce se rupea mai des, ca o mamă care vrea să-și înțeleagă copilul, se poartă cu mai mult drag și cu mai multă răbdare cu el, la fel și eu cu borangicul. Are ceva. Nu știu, nu mă cunoaște, nu mă alege. Și, până la urmă, am depănat. Cred că în mai mult de o lună am depănat un scul de borangic. Era o doamnă care țesea încă la Marama. Și am rugat-o să-mi arate cum se urzește borangicul, câte fire trebuie, cum se numără. Acestea le mai știam, dar voiam să știu pentru maramă. Eu nu am cercetat foarte atent marama, deși m-a fascinat prima dată când am purtat-o pe cap. Era ca o aură care mă înconjura, parcă îmi dădea și altă stare. Merita respectul, își cerea respectul. Și m-a ajutat să urzesc, am năvădit cu ea, am pregătit războiul, dar încet, căci cerea timp.”, a relatat Elena Anghel cum a pornit pe drumul țesutului maramelor.
(continuarea în ediția viitoare)
A consemnat Magda BĂNCESCU
Sursa fotografiilor: Centrul Cultural Pitești